— De bună seamă, încuviinţă Odiseu. Ea m-a întrebat ce cadou i-aş face miresei mele. Un pat de nuntă, i-am răspuns curtenitor, făcut din cel mai bun lemn de gorun, însă răspunsul nu i-a plăcut. „Un pat de nuntă n-ar trebui făcut din lemn mort şi uscat, ci din ceva verde şi viu”, mi-a zis. „Şi dacă aş făuri un asemenea pat?” am întrebat. „Mă

primeşti de soţ?” Şi mi-a mai zis…

Regele Argosului scoase un sunet de lehamite.

— M-am plictisit de moarte să tot ascult povestea cu patul tău de nuntă.

— Atunci poate că n-ar fi trebuit să propui s-o spun.

— Şi poate că ar trebui să faci rost de alte poveşti, blestematule, ca, de plictiseală, să nu-mi pun capăt zilelor.

Licomede păru zguduit – vulgarităţile îşi aveau locul în odăile dosnice şi pe terenurile de antrenamente, nu la masa conducătorilor.

 138 

Însă Odiseu doar clătină din cap cu tristeţe.

— Într-adevăr, bărbaţii din Argos sunt tot mai bădărani de la un an la altul. Licomede, hai să-i arătăm regelui Argosului un pic de bună-creştere. Speram să am prilejul să admir faimoasele dansatoare de pe insula voastră.

— Da, spuse Licomede înghiţind un nod. Nu mi-am închipuit… Se opri, apoi vorbi iarăşi, pe tonul cel mai regal posibil: Dacă asta doriţi.

— Dorim, spuse de astă dată Diomede.

— Bine, atunci.

Licomede se uita când la unul, când la celălalt. Thetis îi poruncise să nu arate dansatoarele oaspeţilor, însă dacă ar fi refuzat, cei doi ar fi intrat la bănuieli. Îşi drese glasul şi se hotărî:

— Păi atunci să le chemăm.

Îi făcu unui slujitor un semn scurt, iar acesta se întoarse şi ieşi în goană din sală. Eu am rămas cu nasul în farfurie, ca să nu mi se citească pe chip teama.

Chemarea le luase pe nepregătite, aşa încât femeile încă îşi aranjau veşmintele şi părul când intrară în sală. Ahile era printre ele, cu capul bine acoperit, şi privind cu sfiiciune în podea. M-am uitat neliniştit la Odiseu şi Diomede, însă niciunul nu i-a aruncat vreo uitătură.

Fetele îşi ocupară locurile şi se auzi muzica. Le priveam cum îşi încep paşii întortocheaţi. Era un spectacol frumos, dar sărăcit de absenţa Deidameiei – ea fusese cea mai pricepută.

— Care-i fiica ta? întrebă Diomede.

— Nu-i aici, rege al Argosului. Este plecată la rude.

— Păcat, spuse Diomede. Speram să fie aceea.

Arătă o fată dintr-un capăt, măruntă şi brunetă; chiar semăna cu Deidameia, avea nişte glezne minunate ce se iţeau pe sub poalele rotitoare ale rochiei. Licomede îşi drese glasul.

— Eşti însurat, mărite Diomede?

— Deocamdată da, surâse Diomede, fără să-şi dezlipească ochii de la femei.

Când dansul se sfârşi, Odiseu se ridică în picioare şi rosti cu glas tunător:

— Am fost cu adevărat onoraţi de spectacolul vostru – nu oricine se poate mândri că a văzut dansatoarele de pe Skiros. În semn de

 139 

admiraţie, v-am adus daruri, vouă şi regelui vostru.

Se auzi un murmur de încântare. Skirosul nu prea avea parte de lux; nimeni nu şi-l permitea.

— Eşti mult prea amabil, spuse Licomede, roşu la faţă de plăcere, căci nu se aşteptase la atâta mărinimie.

La semnul lui Odiseu, slujitorii aduseră cufere şi începură să le golească pe masa lungă. Am văzut lucirea argintului şi sclipiri de sticlă şi nestemate. Ne-am aplecat cu toţii, bărbaţi şi femei, curioşi să

vedem comorile.

— Vă rog, luaţi ce vă place, spuse Odiseu.

Fetele veniră iute la mese şi, sub ochii mei, începură să

scormonească printre podoabele lucitoare: parfumuri în sticluţe delicate, cu dopuri de ceară, oglinjoare cu mânere de fildeş sculptat, brăţări răsucite din aur, panglici vopsite în violet şi roşu. Printre ele se aflau şi câteva obiecte menite, mi-am închipuit, lui Licomede şi sfetnicilor săi: scuturi de care erau prinse curele de piele, cozi de lance sculptate şi săbii argintate, în teci moi din piele de miel. Ochii lui Licomede rămaseră pironiţi asupra uneia dintre acestea, ca un peşte agăţat în cârlig. Odiseu stătea aproape, tronând binevoitor asupra adunării.

Ahile rămăsese în spate, mişcându-se alene pe lângă mese. Se oprea să picure puţin parfum pe încheietura subţire a mâinii, să

mângâie mânerul neted al unei oglinjoare. Poposi o clipă, admirând o pereche de cercei cu pietre albastre, prinse în fir de argint.

Privirea îmi fu atrasă de ceva ce se petrecea la capătul sălii.

Diomede străbătuse încăperea şi vorbea cu un slujitor de-ai săi, care încuviinţă din cap şi ieşi pe uşile mari. Nu părea ceva însemnat; Diomede avea un aer somnoros şi pleoapele îi păreau îngreunate de plictiseală.

M-am uitat iarăşi la Ahile. Acum îşi ţinea cerceii la urechi, tot sucindu-i, ţuguindu-şi buzele şi jucându-se de-a femeiuşca. Era înveselit, iar colţurile gurii îi erau ridicate. Îşi plimbă ochii prin sală, rămânând o clipă cu privirea pe chipul meu. N-am putut să nu zâmbesc.

Se auzi o trâmbiţă, tare, înfricoşată. Răsunase de afară: o notă

prelungă, urmată de trei sunete scurte, semnalul nostru pentru

 140 

apropierea unei năpaste. Licomede se ridică iute în picioare, iar străjile îşi lungiră gâturile spre uşă. Fetele ţipau şi se agăţară una de alta, scăpând pe jos podoabele de sticlă, ce se spărgeau pe podea.

În afară de una singură. Nici nu apucă să se sfârşească primul semnal, că Ahile înşfăcă una dintre săbiile argintate şi-i azvârli teaca de piele. Masa îi stătea în cale, aşa că sări peste ea nevăzut, apucând în treacăt o lance, cu cealaltă mână, în drum spre uşă. Când atinse podeaua, ţinea armele deja ridicate, cu o îndemânare ucigaşă ce nu-i stătea în puteri niciunei fete şi niciunui bărbat. „Cel mai bun războinic din spiţa lui.”

M-am uitat iute la Odiseu şi la Diomede, şi m-am îngrozit când i-am văzut zâmbind.

— Salutări, prinţe Ahile, spuse Odiseu. Te căutam.

Am privit neputincios cum, la auzul vorbelor sale, pe chipurile supuşilor lui Licomede se aşternu înţelegerea, cum se întoarseră şi îl priviră ţintă pe Ahile. Preţ de-o clipă, el rămase nemişcat. Apoi coborî încet armele.

— Mărite Odiseu, spuse cu un glas uimitor de liniştit. Mărite Diomede. Îşi înclină capul politicos, ca de la prinţ la prinţ. Mă simt onorat că v-aţi ostenit atât să daţi de mine.

Era un răspuns nimerit, demn şi niţel batjocoritor. Acum avea să le fie mai greu să-l umilească.