Mă trezi o bătaie la uşă. Poate un slujitor sau Licomede.

— Intră, am strigat fără să deschid ochii.

— Cam târziu, îmi răspunse un glas.

Tonul îi era amuzat, sec ca o albie de râu. Am deschis ochii şi m-am ridicat în capul oaselor. În prag stătea un bărbat robust şi vânjos, cu barbă scurtă de filosof, castanie, înspicată cu fire roşcovane. Când îmi zâmbi, am văzut ridurile zâmbetelor din trecut. Era un gest firesc, iute şi bine exersat. Ceva din el îmi trezea o amintire.

— Îmi pare rău că-ţi tulbur somnul, spuse cu glas plăcut, melodios.

— Nu face nimic, am răspuns prudent.

— Speram să discut cu tine. Aş putea să mă aşez, te rog?

Arătă un scaun cu palma lui lată. Mă rugase politicos şi, cu toată

stânjeneala mea, nu găseam niciun motiv să-l refuz.

Am încuviinţat din cap, iar bărbatul trase scaunul mai aproape.

Avea mâini bătătorite şi aspre, ce n-ar fi părut nepotrivite să

mânuiască plugul, însă purtarea lui arăta că nu era om de rând. Ca să

câştig timp, m-am ridicat şi am tras storurile, sperând ca negurile somnului să mi se risipească din minte. Oare de ce şi-ar fi dorit cineva să-şi petreacă timpul cu mine? Doar dacă nu cumva voia să-mi amintească de legământul meu. M-am întors spre el.

— Cine eşti? l-am întrebat.

— Bună întrebare, râse străinul. Am fost groaznic de necioplit, să

dau aşa buzna în odaia ta. Sunt unul dintre comandanţii măritului rege Agamemnon. Merg din insulă în insulă şi vorbesc cu tineri de nădejde ca tine, spuse, înclinând capul către mine, propunându-le să

se alăture oştirii noastre în războiul cu Troia. Ai auzit de acest război?

— Am auzit, am răspuns eu.

 134 

— Bun.

Zâmbi, întinzându-şi în faţă picioarele. Lumina slabă i le scălda, dezvăluind o cicatrice trandafirie, ce brăzda carnea maronie a pulpei drepte de la gleznă la genunchi. „O cicatrice trandafirie.” Am simţit un pietroi în măruntaie; era de parcă m-aş fi aplecat din vârful celei mai înalte stânci de pe Skiros, neavând sub mine decât hăul ce se întindea până la mare. Acum era mai bătrân şi mai mătăhălos, în floarea vârstei şi puterii sale. „Odiseu.”

A spus ceva, însă nu l-am auzit. Mă întorsesem în sala cea mare a lui Tindar, amintindu-mi ochii săi isteţi şi întunecaţi, cărora nu le scăpa nimic. Mă recunoscuse oare? Îi cercetam chipul, dar nu vedeam decât o aşteptare niţel nedumerită. „Aşteaptă să-i răspund.” Mi-am înăbuşit frica.

— Îmi pare rău, am spus. Nu te-am auzit. Poftim?

— Te interesează să ni te alături în luptă?

— Nu cred că mă vreţi de partea voastră. Nu sunt un ostaş prea bun.

Buzele i se încreţiră a ironie.

— Ciudat, nimeni nu se arată prea bun când îl chem la luptă.

Vorbise pe un ton vesel, semn că-mi împărtăşea o glumă şi nu mă

mustra. Cum te cheamă?

— Chironide, am răspuns, încercând să par la fel de liniştit ca el.

— Chironide, repetă.

L-am cercetat ca să observ dacă arăta vreo urmă de neîncredere, însă n-am văzut nimic. Muşchii mi se relaxară niţel. Fireşte că nu mă

recunoscuse. De la nouă ani, mă schimbasem mult.

— Ei bine, Chironide, Agamemnon le făgăduieşte aur şi glorie tuturor celor care luptă de partea lui. Se vesteşte o campanie scurtă –

o să te-ntorci acasă până la toamnă. O să poposesc câteva zile aici şi sper să te răzgândeşti.

Îşi sprijini mâinile pe genunchi, un gest de încheiere, apoi se ridică.

— Asta-i tot?

Mă aşteptasem să încerce să mă înduplece, să mă bată toată seara la cap.

— Da, asta-i tot, râse el aproape cu căldură. Bănuiesc că ne vedem

 135 

la masă?

Am încuviinţat din cap. Dădu să plece, apoi se opri locului.

— Ciudat, ştii, mi se pare că te-am mai văzut.

— Mă îndoiesc, m-am grăbit să răspund. Eu nu te ştiu.

Mă cercetă o clipă, apoi se dădu bătut, ridicând din umeri.

— Pesemne te confund cu vreun alt tânăr. Ştii cum se zice. Cu cât îmbătrâneşti, cu atât te lasă mintea. Se scărpină gânditor în barbă.

Cine este tatăl tău? Poate pe el îl ştiu.

— Am fost exilat.

— Îmi pare rău, zise el compătimitor. De unde eşti?