— Nu ştiu, îmi răspunse, iar vorbele îi răsunară în odaie, făcând străjile să tresară.
Le simţeam privirile pe spate. Rareori venea cineva să implore
108
mila, Peleu fiind un rege prea bun pentru ca asemenea gesturi disperate să fie necesare.
L-am tras de bărbie, apropiindu-i chipul de-al meu. Nu se împotrivi.
— Nu te cred, i-am spus.
Urmă un răstimp de linişte.
— Lăsaţi-ne singuri, le spuse străjilor.
Acestea se urniră cu greu, dar dădură ascultare poruncii. Am rămas singuri.
Se aplecă spre urechea mea şi şopti:
— Skiros.
Un loc, o insulă. Ahile.
Când m-am ridicat, mă dureau încheieturile de parcă stătusem mult timp îngenuncheat. Poate aşa şi făcusem. Nu ştiu câtă vreme am fost împreună în sala regilor Ftiei. Acum ochii ne erau la aceeaşi înălţime, dar el nu voia să se uite la mine. Îmi dăduse răspuns pentru că era cucernic, pentru că-l implorasem să-mi spună şi pentru că asta îi cereau zeii. Altminteri n-ar fi făcut-o. Aerul dintre noi atârna parcă
neputincios, însă şi îngreunat de un soi de mânie.
— Voi avea nevoie de bani, i-am zis.
Nu ştiu cum de rostisem vorbele acelea. Nu mai vorbisem aşa cu nimeni, niciodată. Dar nu mai aveam nimic de pierdut.
— Vorbeşte cu Foinix. O să-ţi dea.
Am încuviinţat slab din cap. S-ar fi cuvenit să fac mult mai mult de-atât. S-ar fi cuvenit să mă las iarăşi în genunchi şi să-i mulţumesc, să-mi frec fruntea de covorul lui scump. Nu am făcut-o. Peleu se duse să privească pe fereastra deschisă; marea nu se vedea din partea aceea a palatului, însă o auzeam amândoi – şuierul depărtat al valurilor pe nisip.
— Eşti liber, îmi zise.
Socot că voia să pară rece şi nepăsător – un rege nemulţumit vorbindu-i unui supus oarecare. Însă în vorbele lui n-am simţit decât o mare oboseală.
Am mai încuviinţat o dată şi m-am dus.
Cu aurul pe care mi-l dăduse Foinix m-aş fi putut duce la Skiros şi
109
înapoi de două ori la rând. Căpitanul corabiei se uită lung la mine când i l-am arătat. Am văzut cum îşi trece iute privirea peste el, cântărindu-i valoarea, socotind ce şi-ar putea cumpăra.
— Mă iei?
Nerăbdarea mea nu-i era deloc pe plac. Nu-i surâdea să miroasă
disperarea celor care căutau s-o ia iute din loc – graba şi mâna-spartă
duceau cu gândul la fărădelegi tăinuite. Însă aurul îl momea prea tare ca să se împotrivească. Scoase un mormăit de încuviinţare şi mă
trimise în cabina mea micuţă.
Nu mai fusesem pe mare şi m-a uimit cât de încet ne mişcăm.
Corabia era o navă pântecoasă de negoţ, care plutea leneşă de la o insulă la alta şi aducea lâna, uleiul şi felurite mobile cioplite de pe continent la regatele mai îndepărtate. În fiecare seară, poposeam în alt port ca să ne umplem din nou amforele cu apă şi să descărcăm bunurile. Ziua stăteam la proră, privind cum se scurg valurile de pe carena smolită, pândind ivirea uscatului. În vreun alt prilej, m-ar fi vrăjit totul: numele părţilor din care era alcătuită corabia – fungă, catarg, pupă –, culoarea apei, mirosul curat al vântului. Însă de-abia de băgam de seamă toate astea. Nu-mi era gândul decât la insula ce se-ntindea undeva în faţa mea şi la băiatul bălai pe care nădăjduiam să-l găsesc acolo.
Golful insulei Skiros era atât de mic, încât nici nu l-am zărit până
n-am ocolit coasta de miazăzi şi aproape-am intrat în el. Corabia se strecură în gura strâmtă dintre braţele sale prelungi, iar marinarii stăteau sprijiniţi de parapet, privind cu răsuflarea tăiată stâncile ce alunecau pe lângă noi. Odată ajunşi înăuntru, am văzut că apele nici nu se clinteau, astfel încât corăbierii trebuiră să vâslească pentru a ajunge la ţărm. Era greu să te mişti în locul acela strâmt şi nu-l pizmuiam deloc pe căpitan pentru când va veni vremea de plecare.
— Am ajuns, îmi spuse îmbufnat.
Deja mă îndreptam spre schelă. Peretele stâncii se înălţa pieptiş, în faţă. În el era săpată o scară care şerpuia spre palat şi am urmat treptele. La capătul lor se aflau copaci piperniciţi, nişte capre şi palatul – o clădire modestă şi ştearsă, clădită pe jumătate din piatră şi pe jumătate din lemn. Dacă n-ar fi fost singura cât vedeai cu ochii, nu
110
mi-aş fi dat seama că acolo locuia regele. M-am îndreptat către uşă şi am intrat. Sala mare era îngustă şi întunecoasă, cu aerul încărcat de iz stăruitor de mâncare veche. În celălalt capăt se aflau două tronuri goale. Câteva străji tândăleau, aşezate la mese, şi jucau zaruri. Îşi ridicară privirile.
— Da? mă întrebă unul dintre bărbaţi.
