Ştia că Ahile era plecat.

N-aveam unde să mă aşez, aşa că am rămas în picioare. Podeaua era din lespezi de piatră, iar eu eram desculţ. Mai exista o uşă, mai mică, care bănuiam că duce în iatacul ei.

Se uită la mine cum inspectam odaia, cu ochi strălucitori ca de pasăre. Nu-mi venea nimic isteţ în minte, aşa că am spus o prostie.

 125 

— Voiai să-mi vorbeşti.

Pufni înăbuşit, a dispreţ.

— Da, Patrocle. Voiam să-ţi vorbesc.

Am aşteptat, dar nu mai spuse nimic, doar mă cercetă bătând cu degetul în braţul scaunului. Purta o rochie mai largă decât de obicei şi nu se încinsese în talie, aşa cum făcea adesea ca să-şi arate subţirimea. Pletele îi erau desfăcute, prinse doar la tâmple cu piepteni din fildeş sculptat. Îmi zâmbi şi înclină capul.

— Nici măcar nu eşti chipeş, asta-i nostim. N-ai nimic deosebit.

Ca şi tatăl ei, se întrerupea de parcă aştepta să-i răspunzi. Am simţit că roşesc. „Trebuie să spun ceva.” Mi-am dres glasul. Mă privi mânioasă.

— Nu ţi-am îngăduit să vorbeşti. Mă pironi o clipă cu privirea, ca pentru a fi sigură că n-o să-i nesocotesc voia, apoi continuă: Mă

amuză. Uită-te la tine. Se ridică şi străbătu cât ai bate din palme odaia, până la mine. Ai gâtul scurt. Ai pieptul costeliv, ca de băieţel.

Mă arătă cu degete dispreţuitoare. Şi ce faţă! zise strâmbându-se.

Pocită. Surorile mele îmi dau dreptate. Până şi tata.

Buzele ei frumoase şi roşii se desfăcură, dezvelindu-i dinţii albi. Nu mai fusesem niciodată atât de aproape de ea. Avea un parfum dulceag, ca al florilor de acantă; de aproape, vedeam că părul nu-i era tocmai brun, ci înspicat cu nuanţe bogate de castaniu.

— Ei? Ce-ai de zis? mă întrebă, ţinându-şi mâinile în şolduri.

— Nu mi-ai îngăduit să vorbesc, am spus.

Mânia îi cuprinse chipul.

— Nu fi tâmpit! se răsti la mine.

— Nu sunt…

Mă plesni peste faţă. Avea mâna mică, însă uimitor de puternică.

Capul mi se suci într-o parte. Mă ustura pielea, iar buza-mi zvâcnea de durere, în locul unde mă atinsese cu un inel. Nimeni nu mă mai lovise aşa de când eram mic. De obicei, băieţii nu erau pălmuiţi, însă

un tată îşi putea arăta astfel dispreţul. Aşa făcuse şi tata. Am rămas trăsnit; n-aş fi putut să spun nimic, nici dacă aş fi avut ce.

Ea îşi dezgoli dinţii, parcă încurajându-mă s-o lovesc şi eu. Când văzu că n-aveam de gând s-o fac, se strâmbă triumfătoare.

— Laşule! După ce că eşti pocit, mai eşti şi fricos. Şi bătut în cap,

 126 

din câte-am auzit. Nu-nţeleg şi pace! N-are nicio noimă ca el să…

Se opri dintr-odată, cu un colţ al gurii coborât, ca prins într-un cârlig pescăresc. Îmi întoarse spatele şi nu mai zise nimic. Trecură

câteva clipe. O auzeam răsuflând prelung şi încet, ca să nu ghicesc că

plânge. Ştiam şmecheria asta. Şi eu o folosisem.

— Te urăsc, îmi spuse, dar cu glas răguşit şi fără putere.

În mine se înălţă un soi de milă, care-mi răcori obrajii, îmi aminteam cât de greu e să înduri nepăsarea.

Am auzit-o înghiţind un nod, apoi duse repede mâna la faţă, ca pentru a-şi şterge lacrimile.

— Mâine plec. Ar trebui să te bucuri. Tata vrea să mă ascund din vreme. Spune c-o să mă acopăr de ruşine, dacă cineva îmi bagă de seamă sarcina înainte să se afle că sunt măritată.

Să se ascundă. I-am simţit amărăciunea din voce. O căsuţă de la hotarul regatului lui Licomede. Acolo n-o să mai poată dansa ori pălăvrăgi cu fetele din suita ei. O să stea doar cu o slujnică şi cu pruncul din pântecele tot mai umflat.

— Îmi pare rău, i-am zis.

Nu răspunse. Îi priveam spinarea, ce i se ridica şi cobora uşor sub rochia albă. Am făcut un pas spre ea şi m-am oprit. Voisem s-o ating, să-i mângâi părul ca s-o alin. Însă în mine nu-şi putea găsi alinare.

Mâna îmi căzu pe lângă trup.

Am rămas aşa o vreme, umplând odaia cu sunetul răsuflărilor noastre. Când se întoarse spre mine, era roşie în obraji de la plâns.

— Ahile nici nu se uită la mine, spuse ea cu glas uşor tremurat.

Chiar dacă-i port în pântece pruncul şi chiar dacă sunt soaţa lui. Tu…

ştii de ce?

Era o întrebare copilărească, ca şi cum ar fi vrut să afle de ce plouă

sau de ce se înalţă şi se retrage marea. Mă simţeam mai bătrân decât ea, deşi nu eram.

— Nu ştiu, am răspuns încet.

Se strâmbă.

— Minţi. Pricina eşti chiar tu. O să pleci cu el pe mare, iar pe mine o să mă lase aici.

Ştiam cum era să te simţi singur. Ştiam cum norocul altuia te împungea ca un ghimpe. Însă n-aveam ce face.

 127 

— Mai bine plec, am zis cât de blând puteam.