„Alţi autori au scris variaţii imaginative ale epopeilor lui Homer, nu în ultimul rând Margaret Atwood, dar excepţionalul roman de debut al lui Miller pare unic în domeniul său de aplicare… Miller a combinat erudiţia cu imaginaţia pentru a transforma cea mai familiară epopee de război într-o carte proaspătă, captivantă emoţional şi sexy.”

The Independent

„Proza lui Miller este mai poetică decât aproape orice traducere a lui Homer… Aceasta este o versiune foarte emoţionantă a poveştii lui Ahile, care, spre deosebire de Iliada, unde este prezentat ca un erou în luptă, devine aici un bărbat ce se desfăşoară pe mai multe dimensiuni – fiu, tată, soţ, iubit.”

The Guardian

„Puternic, ingenios, pasionant şi excelent scris.”

Boston Globe

„Doar cei mai buni romancieri istorici sunt capabili să

transmită în mod adecvat stranietatea şi alteritatea trecutului, în special a Antichităţii. Judecând numai după acest criteriu, Madeline Miller oferă o interpretare remarcabil de proaspătă

a uneia dintre cele mai familiare naraţiuni din literatura occidentală…”

The Times

„O repovestire captivantă a Iliadei, din perspectiva lui Patrocle, care se citeşte cu sufletul la gură. Orice clasicist va fi fermecat de portretul zeiţei Thetis, care adună toată cruzimea şi răceala anticilor.”

Donna Tartt

„Uluitor de romantic şi plin de suspans.”

Time Magazine

 2 

„Una dintre cele mai bune adaptări romaneşti ale lui Homer, care ne oferă un portret complex al lui Ahile, realizat cu simpatie… Miller reuşeşte să creeze suspans într-o poveste al cărei sfârşit îl ştim cu toţii.”

Wall Street Journal

 3 

MADELINE MILLER

CÂNTUL LUI AHILE

Original: The Song of Achilles (2012) Traducere din limba engleză:

IOANA FILAT

MIHAI-DAN PAVELESCU

virtual-project.eu

— 2022 —

 4 

Mamei mele, Madeline, şi lui Nathaniel

 5 

Cuvânt-înainte la aniversarea de zece ani Mi se pare uimitor şi minunat că romanul Cântul lui Ahile a împlinit zece ani. Multe s-au întâmplat în ultimul deceniu, dar una dintre bucuriile cele mai plăcute ale vieţii mele a fost să-i văd pe Ahile şi pe Patrocle continuând să găsească cititori minunaţi şi să-şi croiască drum în lume. De aceea, vă mulţumesc că sunteţi aici.

Pentru ca acest roman să fie scris, multe seminţe au trebuit să

crească. Mama, care îmi citea mitologie în copilărie. Profesorul de latină, care m-a învăţat limba greacă. O librărie independentă

LGBTQIA+ de lângă locuinţa mea din Philadelphia, numită

Giovanni’s Room, plină cu poveşti luminoase şi puternice.

Însă dacă ar fi să definesc un singur început pentru Cântul lui Ahile, acesta poate fi plasat în primele luni din anul 2000. Eram pe punctul de a absolvi Literatura Clasică şi de a-mi începe masteratul şi lucram deja la teza mea, despre un subiect care mă obseda de mult: felul în care exegeţii moderni discutau despre relaţia dintre Ahile şi Patrocle, etichetându-i „prieteni buni”. Citisem Banchetul lui Platon, unde Ahile şi Patrocle sunt descrişi nu doar ca amanţi, dar şi ca având o relaţie romantică ideală. Ştiam că interpretarea relaţiei dintre ei ca fiind una romantică era o idee foarte veche şi mă irita felul în care homofobia o excludea ca posibilitate. De fapt, mă gândisem să

abordez subiectul în teza de licenţă, dar am renunţat, întrucât lucrarea respectivă trebuia să se limiteze la 100 de pagini. Ţin minte că mi-am spus: voi avea nevoie de MULT mai multe pagini de-atât.

În aceeaşi perioadă, m-a sunat un bun prieten implicat într-un grup teatral Shakespeare, care în fiecare primăvară punea în scenă

piese; plănuia să regizeze în anul acela şi dorea să-i fiu co-regizoare.

Nu aveam niciun fel de experienţă în teatru, dar el mi-a spus că regiza Troilus şi Cressida, versiunea Iliadei scrisă de Shakespeare. Iar Ahile şi Patrocle apăreau amândoi în piesă.

Am profitat de ocazie şi saltul respectiv mi-a schimbat viaţa.

Regizarea piesei Troilus şi Cressida a fost o revelaţie. Dintotdeauna îmi plăcuse să vorbesc despre poveştile acelea vechi, dar pentru prima dată participam la spunerea lor şi a fost electrizant. Am înţeles

 6 

că lucrurile pe care voiam eu să le spun despre Ahile şi Patrocle nu erau totuşi subiectul unei teze de master, ci al unui roman.

Pe lângă faptul că sunt clasicistă, visasem să fiu şi scriitoare. De-a lungul vieţii, cărţile şi poezia au însemnat pentru mine un refugiu şi scrisesem încă din copilărie. În colegiu, am scris chiar un roman contemporan, dar a ieşit anemic şi lipsit de spirit. Asta până mi-am dat seama că pot scrie despre ceea ce mă pasiona cel mai mult: povestea lui Patrocle.

În vara aceea, am început să scriu cu vocea lui Patrocle. În timp ce tastam, mă simţeam în al nouălea cer, dar în acelaşi timp cumva incorectă. Mi-era teamă că profesorii şi colegii mei de la Clasică vor detesta ideea. În domeniul Literaturii Clasice există un trecut îndelungat de filtrare a informaţiilor difuzate. Încercările de a mări apertura lentilei erudiţiei fuseseră întâmpinate uneori cu ostilitate deschisă, iar femeile şi cercetătorii de culoare fuseseră subminaţi şi minimalizaţi. Unul dintre profesorii mei îşi începuse cursul de Istoria Greciei în mod agresiv: Acesta este un curs de istorie a Greciei, aşa că

nu vreau să aud întrebări despre femei sau despre sclavi. Implicaţia, desigur, este că istoria „reală” se referă doar la un anumit tip de om, iar toţi ceilalţi nu contează. (Unul dintre marile mele regrete este că

nu pot să mă întorc în timp şi să mă cert cu el.) Pe scurt, aveam motive să cred că ei puteau să nu fie încântaţi de o tânără care utilizează materialul epic tradiţional masculin al Iliadei şi-l centrează