aici nu sărea la fel de tare în ochi, nu strălucea ca afară. Mobilele masive, simple, păreau cumva s-o micşoreze.
Când Peleu se ridică în picioare, în sală se lăsă liniştea, până la cea din urmă banchetă. Îşi înălţă cupa şi spuse:
— Am primit veşti din Micene, de la Agamemnon şi Menelau, fiii lui Atreu.
În clipa aceea încetară şi ultimele foieli şi murmure. Până şi slujitorii stătură locului. Nici nu mai respiram. Pe sub masă, Ahile îşi lipi piciorul de al meu.
— S-a petrecut o fărădelege. Peleu tăcu iarăşi, părând să-şi cântărească vorbele. Soaţa lui Menelau, regina Elena, a fost răpită din palatul ei din Sparta.
Elena! se auzi murmurul printre meseni. De când se măritase, se
100
dusese şi mai mult vorba despre frumuseţea ei. Menelau îi împrejmuise palatul cu ziduri din două brâie de piatră; un deceniu întreg îşi instruise soldaţii să-l apere. Totuşi, oricât se îngrijise, tot îi fusese furată. „Cine făcuse una ca asta?”
— La Menelau venise o solie a regelui Troiei, Priam, în frunte cu feciorul lui Priam, prinţul Paris – el este vinovatul. A răpit-o pe regina Spartei din iatacul ei, în vreme ce regele dormea.
Un freamăt de indignare. Doar un răsăritean ar fi batjocorit bunătatea gazdei sale. Toţi ştiau cum se scăldau în parfumuri şi în ce măsură îi stricase traiul în huzur.
Un erou adevărat ar fi răpit-o fără vicleşug, prin tăria sabiei sale.
— Agamemnon şi Micene cheamă bărbaţii Eladei să străbată
marea, până la regatul lui Priam, şi s-o salveze. Troia e îmbelşugată şi va fi uşor de cucerit, spun ei. Toţi războinicii se vor întoarce acasă
bogaţi şi acoperiţi de faimă.
Bine mai vorbise. Pentru bogăţie şi renume, ai noştri fuseseră
mereu în stare să facă moarte de om.
— Ei m-au rugat să-i trimit bărbaţi din Ftia şi m-am învoit. Aşteptă
să se potolească şuşotitul şi continuă: Însă nu voi lua pe nimeni cu de-a sila. Şi n-am să fiu eu în fruntea oştii.
— Dar cine? strigă cineva.
— Asta încă nu s-a hotărât, zise Peleu.
Însă am văzut cum îl săgetează cu ochii pe fiul său.
„Nu”, mi-am zis. Mi-am încleştat mâna pe marginea scaunului.
„Nu încă.” În cealaltă parte a mesei, chipul rece al lui Thetis privea împietrit în gol. „Ştia că asta se va întâmpla”, mi-am dat seama. „Vrea ca Ahile să plece.” Chiron şi peştera trandafirie păreau nespus de departe, ca un basm copilăresc. Dintr-odată, am înţeles tâlcul vorbelor centaurului: toată lumea spunea că Ahile se născuse pentru a lupta. Că mâinile şi picioarele sale iuţi doar pentru asta erau făcute
– ca să spargă zidurile măreţe ale Troiei. Îl vor azvârli între mii de lănci troiene şi vor privi triumfători cum îşi pătează cu sânge mâinile-i frumoase.
Peleu îi făcu semn lui Foinix, cel mai vechi prieten al său, care stătea la una dintre mesele din faţă.
— Cinstitul Foinix va scrie numele tuturor celor care doresc să
101
lupte.
Bărbaţii începură să se ridice de pe banchete, însă Peleu înălţă
mâna.
— N-am sfârşit. Ridică o bucată de pânză, înnegrită de însemne întunecate. Înainte să se logodească cu Menelau, Elena a avut o puzderie de peţitori şi se pare că aceştia au jurat s-o apere, indiferent de cine avea să-i câştige mâna. Agamemnon şi Menelau le cer bărbaţilor cu pricina să-şi respecte jurământul şi s-o încredinţeze iarăşi soţului ei cuvenit.
Îi întinse pânza crainicului. Am făcut ochii mari. „Un jurământ.” În minte îmi apăru dintr-odată un vas cu jăratic şi o căpriţă albă, din care ţâşnea sânge. O sală bogată, ticsită de bărbaţi ca uriaşii.
Crainicul ridică lista. Sala păru să se încline, iar eu nu reuşeam să-mi concentrez privirea într-un punct. Începu să citească.
Antenor.
Euripil.
Machaon.
Multe nume îmi erau cunoscute, cu toţii le ştiam. Ei erau eroii şi regii noştri. Însă pentru mine erau mai mult de-atât. Îi văzusem, într-o sală de piatră înţesată de fum.
Agamemnon. Amintirea unei bărbi negre şi stufoase; un ins posac, cu ochi înguşti, iscoditori.
Odiseu. Cicatricea încolăcită pe pulpa lui, trandafirie ca gingiile.
Aiax. De două ori mai înalt decât orice bărbat din sală, cu scutul său imens în spate.
