Capitolul 13

Următoarele zile au fost liniştite – am mâncat în odaia noastră şi am petrecut ceasuri în şir departe de palat, cercetând insula şi căutând umbra săracă de sub copacii cu frunziş ca sârma. Era bine să

fim cu băgare de seamă – Ahile nu trebuia să fie văzut de nimeni mişcându-se prea iute, căţărându-se prea priceput sau ţinând o lance.

Însă nu eram urmăriţi şi existau o sumedenie de locuri unde putea renunţa în siguranţă la deghizarea lui.

Pe cealaltă coastă a insulei se afla o bucată de ţărm pustie şi plină

de pietre, dar de două ori mai întinsă decât orice teren de alergare.

Ahile exclamă încântat când o văzu şi-şi smulse rochia. O străbătu în goană sub ochii mei, de parcă ar fi fost netedă ca-n palmă.

— Ţine socoteala! îmi strigă peste umăr.

Am bătut cu piciorul în nisip, ca să măsor timpul.

— Cât? îmi strigă din celălalt capăt.

— Treisprezece! i-am strigat şi eu.

— De-abia mă încălzesc.

Data următoare a fost unsprezece. Ultima dată a fost nouă. Se aşeză lângă mine, respirând aproape firesc, îmbujorat de plăcere. Îmi povestise cum îi fusese ca femeie, despre ceasurile nesfârşite de plictiseală silită, întreruptă doar de dansuri. Simţindu-se liber acum, îşi întinse toţi muşchii ca un linx de pe Muntele Pelion, bucurându-se din plin de forţa sa.

Totuşi când se însera trebuia să ne întoarcem în sala mare. Ahile îşi punea fără chef rochia şi-şi netezea părul. Adesea îl lega cu pânză, ca în prima seară, pentru că oamenii cu păr bălai erau o raritate şi erau repede remarcaţi de corăbierii şi negustorii aflaţi în trecere prin port. Dacă poveştile lor ar fi ajuns la urechea unui ascultător destul de isteţ… nici nu voiam să mă gândesc mai departe.

În fruntea sălii, lângă tronuri, ne era pregătită o masă. Acolo mâncam noi patru: Licomede, Deidameia, Ahile şi eu. Uneori ni se alăturau vreun sfetnic, doi, dar nu întotdeauna. Masa avea loc de obicei în tăcere; era de ochii lumii, ca să pună capăt bârfelor şi să

sprijine scorneala că Ahile era soaţa mea, sub ocrotirea regelui.

 123 

Deidameia îl sorbea din priviri, sperând s-o privească şi el. Însă n-o făcea niciodată.

— Bună seara, saluta el cu glas de fată când ne aşezam.

Dar nimic mai mult. Nepăsarea-i era vădită şi o vedeam pe Deidameia cum tresare, cu chipu-i drăgălaş încărcat de ruşine, durere şi mânie. Se tot uita la tatăl ei, parcă sperând că el ar putea face ceva, însă Licomede îşi vâra mâncarea în gură şi nu zicea nimic.

Uneori mă vedea cum o privesc; atunci chipul îi împietrea şi mijea ochii. Îşi punea mâna pe pântec, cu un gest hrăpăreţ, ca pentru a se apăra de cine ştie ce descântec de-al meu. Poate îşi închipuia că-mi băteam joc de ea, fudulindu-mă cu triumful meu. Poate îşi închipuia c-o urăsc. Nu ştia că aproape îl rugasem de zeci de ori să-i arate mai multă bunătate. „Nu trebuie s-o umileşti chiar în halul ăsta”, îmi ziceam. Însă lui nu-i lipsea bunătatea, ci interesul. Privirea îi trecea prin ea, de parcă nici nu era acolo.

Odată, Deidameia încercă să deschidă vorba, cu glasul tremurându-i de speranţă.

— Eşti bine, Pirrha?

El mânca mai departe, îmbucând iute şi îngrijit. Plănuiserăm să ne ducem cu lăncile în celălalt capăt al insulei şi să pescuim la lumina lunii. De-abia aştepta să plece. A trebuit să-i dau un ghiont pe sub masă.

— Ce-i? mă întrebă.

— Prinţesa se interesează dacă eşti bine.

— Ah, făcu el, aruncându-i o privire iute şi întorcându-se spre mine. Sunt bine.

De la o vreme, Ahile prinsese obiceiul să se scoale devreme ca să

exerseze cu lancea înainte ca soarele să se înalţe prea mult.

Dosiserăm nişte arme într-un crâng depărtat şi se antrena acolo, iar apoi, deghizat din nou în fată, revenea la palat. Uneori se ducea să-şi vadă mama şi stătea cocoţat pe una dintre stâncile crestate din golful Skiros, vânturându-şi picioarele în mare.

Într-una dintre dimineţile acelea, după plecarea lui Ahile, se auzi o bătaie în uşă.

— Da? am strigat.

 124 

Însă străjerii păşiseră deja în odaie. Erau mai scorţoşi ca oricând, înarmaţi cu lănci şi stând în poziţie drepţi. Mi se părea ciudat să-i văd fără zaruri.

— Trebuie să vii cu noi, îmi zise unul.

— De ce?

Tocmai ce mă trezisem şi eram încă buimac de somn.

— Porunca prinţesei.

Unul dintre ei mă apucă de braţe şi mă trase spre uşă. Când am bâiguit ceva, încercând să mă opun, primul străjer se aplecă spre mine, pironindu-mă cu ochii.

— Ai face mai bine să mergi fără gâlceavă, îmi zise el, trecându-şi degetul mare peste vârful lăncii, cu o ameninţare teatrală.

Nu credeam c-o să-mi facă vreun rău, însă nici nu voiam să fiu târât prin coridoarele palatului.

— Prea bine, am zis.

Nu mai fusesem niciodată pe coridoarele înguste pe unde m-au dus. Erau în aripa femeilor, ce se depărta cotit de sălile principale –

un stup din cămăruţe strâmte, unde dormeau şi trăiau surorile vitrege ale Deidameiei. Din spatele uşilor se auzeau râsete şi şuieratul suveicilor. Ahile spunea că soarele nu pătrundea prin ferestre în partea asta a palatului, şi nici vreo adiere de vânt. Stătuse aproape două luni aici; nu-mi puteam închipui cum reuşise.

Într-un sfârşit, am ajuns la o uşă mare, dintr-un lemn mai de preţ

decât celelalte. Străjerul bătu, deschise şi mă împinse înăuntru. În spatele meu, am auzit uşa închizându-se.

În odaie se afla Deidameia, stând cu o ţinută căutată pe un scaun îmbrăcat în piele şi uitându-se la mine. Lângă ea era o masă, iar la picioare avea un scăunel; în rest, odaia era pustie.

Pesemne că pusese totul la punct din vreme, mi-am dat seama.