— Ba nu! Nu-i adevărat! ţipă Deidameia ascuţit, de sperie păsările din cuiburile de sub grinzile tavanului.

Câteva pene plutiră spre podea. Prinţesa încercă să continue, dar plângea prea tare ca să se mai înţeleagă ceva. Licomede se întoarse spre mine ca pentru a-mi cere ajutorul, ca de la bărbat la bărbat.

— Preacinstite, este adevărat?

Ahile mă strânse tare de mână.

— Da, am răspuns eu.

— Nu! zbieră prinţesa.

Ahile nu se lăsă tras de ea şi-şi plecă graţios fruntea spre Licomede.

— Soţul meu a venit să mă ia şi acum pot să plec de la curte.

Mulţumesc pentru ospitalitatea pe care mi-aţi arătat-o, spuse Ahile, făcând o reverenţă de femeie.

Aşa ameţit cum eram, am băgat de seamă în treacăt că îi ieşise de minune.

Licomede îşi ridică mâna ca să ne oprească.

— Mai întâi se cuvine să o prevenim pe mama ta, care mi te-a dat în grijă. Ea ştie de soţul acesta al tău?

— Nu! zise iarăşi Deidameia.

 115 

— Fata mea! grăi Licomede burzuluindu-se, după cum avea obiceiul şi fiica sa. Termină cu gălăgia. Dă-i drumul Pirrhei.

Chipul fetei era roşu şi umflat de plâns, iar pieptul îi tresălta.

— Nu! zise întorcându-se spre Ahile. Minţi! M-ai trădat! Fiară!

Apathes!

„Om fără inimă.”

Licomede înlemni. Ahile mă strânse şi mai tare de mână. În limba noastră, cuvintele au genuri diferite. Ea folosise forma de masculin.

— Ce-ai spus? întrebă încet Licomede.

Deidameia pălise, însă ridică sfidătoare bărbia şi grăi fără ezitare în glas.

— El este bărbat, zise. Apoi continuă: Noi suntem căsătoriţi.

— Poftim? făcu Licomede, cu mâna încleştată de gât.

Mie îmi pierise glasul. Numai mâna lui Ahile mă mai ţinea pe picioare.

— Nu face asta, îi zise Ahile. Te rog.

Ea păru şi mai înfuriată.

— Ba da! zise şi se întoarse spre tatăl ei. Eşti un neghiob! Numai eu am ştiut! Am ştiut! Se bătu peste piept ca să-şi dea importanţă. Iar acum o să le zic tuturor. Ahile! Zbiera de parcă voia să străpungă cu glasul zidurile groase de piatră, să ajungă până la zei. Ahile! Ahile! O

să le zic tuturor!

— Ba n-o să le zici.

Cuvintele se auziră rece şi tăios ca un cuţit şi spintecară cu uşurinţă ţipetele prinţesei.

„Ştiu glasul ăsta.” M-am întors.

Thetis stătea în prag. Chipul îi strălucea – miezul alb-albastru al unei flăcărui. Ochii îi erau negri, ca două tăieturi în piele, şi părea mai înaltă ca oricând. Părul îi era la fel de neted şi lucios, iar rochia, la fel de frumoasă, însă avea ceva sălbatic, de parc-asupra ei sufla un vânt turbat. Arăta ca una dintre Furii – demonii care veneau să sugă

sângele oamenilor. Am simţit cum pielea încearcă să mi se smulgă de pe ţeastă şi până şi Deidameia amuţi.

O clipă, am rămas nemişcaţi, uitându-ne la ea. Apoi Ahile îşi smulse vălul de pe păr. Apucă în mâini gulerul rochiei şi-l sfâşie în faţă, dezgolindu-şi pieptul. Lumina focului îi juca pe piele, scăldându-

 116 

l în galben cald.

— Ajunge, mamă, zise el.

Ceva tremură sub trăsăturile chipului ei – un fel de zvâcnet. Mai că

mă temeam să nu-l doboare la pământ. Ea doar îl privea însă, cu ochi negri şi neliniştiţi. Atunci Ahile se întoarse spre Licomede.

— Eu şi mama mea te-am înşelat şi îmi cer iertare. Sunt prinţul Ahile, fiul lui Peleu. Mama nu dorea să merg la război şi m-a ascuns aici, printre fiicele tale vitrege.

Licomede înghiţi un nod, fără să zică nimic.

— Acum o să plecăm, zise blând Ahile.

Când îl auzi, Deidameia îşi veni în fire.

— Nu, se răsti ea din nou. Nu se poate. Mama ta ne-a binecuvântat, suntem căsătoriţi. Eşti soţul meu.

Licomede icni răguşit, de se auzi în toată sala; n-avea ochi decât pentru Thetis.

— Aşa e? o întrebă.

— Aşa e, îi răspunse zeiţa.

Ceva mi se prăbuşi de sus de tot în capul pieptului. Ahile se întoarse spre mine, însă zeiţa i-o luă înainte.

— Acum nu te mai poţi dezlega de noi, rege Licomede. Îl vei ţine mai departe pe Ahile ascuns în palatul tău. Nu îi vei dezvălui identitatea. În schimb, fiica ta se va putea lăuda cândva că e soaţa unui bărbat faimos. Privi undeva deasupra capului Deidameiei şi înapoi, după care adăugă: Mai bine de-atât nici că putea ajunge.