Am rămas aşa o vreme, fără să ne dăm drumul la mâini. Ahile zâmbi larg.
— Mă simt în stare să înghit de vie toată lumea asta.
O trâmbiţă se auzi undeva pe culmile de sub noi. Suna aspru şi răguşit, de parc-ar fi dat semn de primejdie. Nici n-am apucat să zic ceva sau să fac vreo mişcare, că Ahile era în picioare, cu pumnalul scos din teaca de la coapsă. Era doar un jungher de vânătoare însă, mânuit de el, era de-ajuns. Rămase în poziţie de luptă, pe deplin nemişcat, ascultând cu toate simţurile sale de semizeu încordate.
Şi eu aveam un pumnal. L-am apucat în linişte şi m-am ridicat.
Ahile se pusese între mine şi sunet. Nu ştiam dacă să mă duc să stau lângă el cu arma ridicată. Până la urmă, n-am făcut-o. Fusese o goarnă soldăţească şi războiul, cum spusese Chiron fără ocolişuri, era darul lui, nu al meu.
Goarna răsună din nou. Am auzit foşnetul hăţişurilor tăvălite de două picioare. „Un singur om.” Poate că se pierduse, poate că era în primejdie. Ahile făcu un pas în direcţia sunetului. Ca pentru a-i răspunde, trâmbiţa se auzi din nou. Apoi, din vale, un glas strigând din rărunchi:
— Prinţe Ahile!
Am încremenit.
— Ahile! Îl caut pe prinţul Ahile!
Păsările ţâşniră din copaci, fugind de larmă.
— Din partea tatălui tău, i-am şoptit.
Doar un vestitor regal ar fi ştiut unde să ne caute. Ahile încuviinţă,
94
însă, în mod ciudat, păru că n-are chef să răspundă. Îmi închipuiam cât de iute îi bătea inima; doar cu câteva clipe în urmă fusese gata să
facă moarte de om.
— Aici suntem! am strigat, făcându-mi palmele căuş la gură.
Larma încetă o vreme.
— Unde?
— Poţi să-mi urmezi sunetul vocii?
Putea, însă cu greu. Îi luă ceva timp să păşească în poiană. Era zgâriat pe faţă, iar tunica de slujitor de la palat îi era leoarcă de sudoare. Îngenunche fără graţie, înciudat. Ahile coborâse jungherul, însă vedeam că-l ţinea la fel de strâns.
— Da? spuse pe un ton rece.
— Tatăl tău te cheamă la palat. Acasă, sunt treburi ce trebuie rezolvate fără întârziere.
Am simţit că înlemnesc, întocmai ca Ahile adineauri. Dacă nu mă
mişcam din loc, poate că nu trebuia să plecăm.
— Ce soi de treburi? întrebă Ahile.
Slujitorul îşi mai revenise. Îşi aminti că vorbeşte cu un prinţ.
— Mărite Ahile, iertare, nu ştiu chiar tot. Din Micene au sosit soli la Peleu, aducând veşti. Tatăl tău vrea să le vorbească diseară
supuşilor şi doreşte să fii de faţă. Am cai pregătiţi în vale.
Urmă un răstimp de tăcere. Aproape c-am crezut că Ahile nu se va învoi. Însă până la urmă spuse:
— Trebuie ca eu şi Patrocle să ne strângem lucrurile.
În drum spre peşteră şi spre Chiron, am discutat cu Ahile şi am întors vestea pe toate părţile. Micene se afla mult spre miazăzi şi-l avea rege pe Agamemnon, care-şi luase titlul de păstor de popoare. Se zicea că avea cea mai mare oştire din toate regatele noastre.
— Orice-ar fi, n-o să lipsim decât o noapte, două, îmi zise Ahile.
Am încuviinţat, bucurându-mă că spune asta. „Doar câteva zile.”
Chiron ne aştepta.
— Am auzit strigătele, ne zise centaurul.
Cum eu şi Ahile îl cunoşteam bine, i-am citit deîndată
dezaprobarea în glas. Nu-i plăcea să-i fie tulburată pacea de pe munte.
— Tata mă cheamă acasă, zise Ahile, doar în seara asta. Socot că
95
mă voi întoarce curând.
