trimise în cabina mea micuţă.

Nu mai fusesem pe mare şi m-a uimit cât de încet ne mişcăm.

Corabia era o navă pântecoasă de negoţ, care plutea leneşă de la o insulă la alta şi aducea lâna, uleiul şi felurite mobile cioplite de pe continent la regatele mai îndepărtate. În fiecare seară, poposeam în alt port ca să ne umplem din nou amforele cu apă şi să descărcăm bunurile. Ziua stăteam la proră, privind cum se scurg valurile de pe carena smolită, pândind ivirea uscatului. În vreun alt prilej, m-ar fi vrăjit totul: numele părţilor din care era alcătuită corabia – fungă, catarg, pupă –, culoarea apei, mirosul curat al vântului. Însă de-abia de băgam de seamă toate astea. Nu-mi era gândul decât la insula ce se-ntindea undeva în faţa mea şi la băiatul bălai pe care nădăjduiam să-l găsesc acolo.

Golful insulei Skiros era atât de mic, încât nici nu l-am zărit până

n-am ocolit coasta de miazăzi şi aproape-am intrat în el. Corabia se strecură în gura strâmtă dintre braţele sale prelungi, iar marinarii stăteau sprijiniţi de parapet, privind cu răsuflarea tăiată stâncile ce alunecau pe lângă noi. Odată ajunşi înăuntru, am văzut că apele nici nu se clinteau, astfel încât corăbierii trebuiră să vâslească pentru a ajunge la ţărm. Era greu să te mişti în locul acela strâmt şi nu-l pizmuiam deloc pe căpitan pentru când va veni vremea de plecare.

— Am ajuns, îmi spuse îmbufnat.

Deja mă îndreptam spre schelă. Peretele stâncii se înălţa pieptiş, în faţă. În el era săpată o scară care şerpuia spre palat şi am urmat treptele. La capătul lor se aflau copaci piperniciţi, nişte capre şi palatul – o clădire modestă şi ştearsă, clădită pe jumătate din piatră şi pe jumătate din lemn. Dacă n-ar fi fost singura cât vedeai cu ochii, nu

 110 

mi-aş fi dat seama că acolo locuia regele. M-am îndreptat către uşă şi am intrat. Sala mare era îngustă şi întunecoasă, cu aerul încărcat de iz stăruitor de mâncare veche. În celălalt capăt se aflau două tronuri goale. Câteva străji tândăleau, aşezate la mese, şi jucau zaruri. Îşi ridicară privirile.

— Da? mă întrebă unul dintre bărbaţi.

— Am venit să-l văd pe regele Licomede, am răspuns.

Mi-am sumeţit bărbia, ca să le dau de înţeles că nu sunt fitecine.

Pusesem pe mine cea mai de preţ tunică pe care o găsisem – una de-ale lui Ahile.

— Mă duc eu, le zise altul tovarăşilor săi.

Trânti zarurile zornăitoare şi ieşi fără grabă din sală. Peleu n-ar fi îngăduit nicicând o asemenea delăsare; se îngrijea bine de oamenii lui şi în schimb avea pretenţii mari de la ei. Totul aici părea ponosit şi cenuşiu.

Străjerul reapăru.

— Vino, îmi zise.

L-am urmat, cu inima bătându-mi mai tare în piept. Mă gândisem îndelung la ce voi spune. Eram pregătit.

— Pe aici.

Îmi arătă o uşă deschisă, apoi se întoarse la zarurile sale. Am trecut pragul. Înăuntru, aşezată înaintea resturilor fumegânde ale unui foc, şedea o tânără.

— Sunt prinţesa Deidameia, îmi dădu de ştire.

Avea glas însufleţit şi aproape copilăresc de ridicat, care m-a făcut să tresar după lâncezeala din sală. Nasul îi era cârn şi chipul, ascuţit, ca de vulpe. Era drăguţă la înfăţişare şi o ştia prea bine.

M-am silit să nu-mi uit buna creştere şi am făcut o plecăciune.

— Sunt străin de locurile acestea şi am venit cu o rugăminte la tatăl tău.

— De ce nu la mine? întrebă ea zâmbind şi înclinând din cap.

Era uimitor de măruntă; îmi închipuiam că de-abia mi-ar ajunge la piept, dacă se ridica.

— Tata este bătrân şi bolnav. Îmi poţi înfăţişa mie ruga şi-ţi voi răspunde la ea.

Îşi luă o înfăţişare regală, aşezându-se în aşa chip încât să apară

 111 

scăldată în lumina ferestrei din spatele ei.

— Îmi caut un prieten.

— Ah! făcu ea, înălţând dintr-o sprânceană. Şi cine este prietenul acesta?

— Un tânăr, am răspuns chibzuit.

— Aşa deci. Chiar avem câţiva pe-aici, spuse pe un ton jucăuş, plin de sine.

Pletele brune îi cădeau pe spate în bucle bogate. Înclină din cap, unduindu-le, şi-mi zâmbi iarăşi.

— Poate că mai întâi ai vrea să-mi spui cum te cheamă?

— Chironide, i-am răspuns.

„Fiul lui Chiron.” Când auzi un nume aşa de ciudat, strâmbă din nas.

— Chironide. Aşa… şi?

— Caut un prieten care trebuie să fi sosit cu vreo lună în urmă.

Din Ftia.

Preţ de-o clipă, în ochi îi apăru o scânteie. Ori poate că mi se păruse.

— Şi ce treabă ai cu el? mă iscodi.

În ton nu i se mai citea indiferenţa.

— Vin cu veşti pentru el.

Îmi doream din tot sufletul să fi fost prezentat regelui bătrân şi bolnav, nu ei. Avea chipul ca argintul viu, care-şi preschimbă iute şi întruna aspectul. Mă neliniştea.

— Hmmm. O veste.

Prinţesa surâse reţinut, bătându-şi uşor bărbia cu unghia vopsită.

— O veste pentru un prieten. Şi de ce ţi-aş spune dacă-l cunosc sau nu pe tânărul acela?

— Pentru că eşti o preaputernică prinţesă, iar eu îţi sunt slujitor preaplecat, am răspuns îngenunchind.