Alene, parcă anume ca să n-o bag de seamă, mâna mi se lăsa între coapse. Mă ruşinam de ceea ce făceam, însă şi mai tare de ceea ce gândeam când o făceam. Însă ar fi fost şi mai rău să mă gândesc la asta în peştera de cuarţ trandafiriu, când el era lângă mine.
Uneori mi-era greu, după aceea, să mă întorc la peşteră.
— Pe unde-ai fost? mă întreba el.
— Păi… răspundeam, arătând într-o parte oarecare.
Încuviinţa din cap. Însă ştiam că-mi observă roşeaţa din obraji.
Era tot mai cald şi ne adăposteam la umbra râului, în apa care desena bolţi de lumină când ne bălăceam şi plonjam. Pietrele de pe fund, reci şi acoperite de muşchi, îmi alunecau sub tălpi când îmi făceam loc spre adânc. Ţipam de speriam peştii, care fugeau spre adăposturile lor nămoloase sau spre apele mai liniştite din amonte. Se sfârşise dezgheţul sloiurilor purtate de apele iuţi; pluteam pe spate, lăsându-mă purtat de curentul lenevos. Îmi plăcea să simt soarele pe pântece şi adâncurile reci ale râului sub mine. Ahile plutea alături sau înota împotriva curentului leneş al râului.
Când oboseam, ne prindeam de crengile de jos ale sălciilor şi ne săltam din apă. În ziua aceea, ne loveam cu picioarele încârligate –
fiecare încerca să-l doboare pe celălalt sau poate să se caţăre pe creanga lui. Ascultând de o pornire, am dat drumul crengii mele şi m-am agăţat de pieptul lui săltat din apă. Scoase un oh mirat. O vreme ne-am luptat în glumă, râzând, eu înconjurându-l cu braţele. Apoi se auzi un pârâit ascuţit şi craca lui se rupse, aşa că ne-am scufundat în râu. Apele reci ne acoperiră, dar noi tot ne mai luptam, cu mâinile ce ne alunecau pe pieile ude.
Când am ieşit la suprafaţă, gâfâiam stârniţi. Ahile se năpusti spre mine, cufundându-mă în undele limpezi. Ne-am încleştat, ne-am
86
înălţat după aer, apoi ne-am scufundat iarăşi.
Într-un târziu, cu plămânii arzându-ne şi roşii la faţă de cât stătuserăm sub apă, ne-am târât spre ţărm şi am zăcut acolo, în rogoz şi ierburile ce creşteau în nămol. Picioarele ne erau afundate în mâlul rece de la mal. Apa încă îi mai şiroia din păr şi o priveam cum picură, în dâre, de-a lungul braţelor şi pieptului.
În dimineaţa zilei în care Ahile împlinea şaisprezece ani, m-am trezit cu noaptea în cap. Chiron îmi arătase un copac aflat pe cealaltă
coastă a Pelionului, în care smochinele se coceau la început de anotimp. Ahile nu ştia de el, era încredinţat centaurul. Stăteam cu ochii pe ele de zile întregi, urmărind cum poamele tari şi verzi se tot umflau şi se închideau la culoare, îngreunându-se cu seminţe. Iar acum urma să le culeg şi să i le aduc la masa de dimineaţă.
Nu era singurul meu dar pentru el. Găsisem o bucată uscată de frasin şi începusem s-o lucrez în taină, cioplind straturile moi. În aproape două luni începuse să se ghicească o formă: un băiat care cânta la liră, cu capul ridicat spre văzduh şi gura deschisă, de parcă ar fi înălţat un cântec. Acum o luasem cu mine la drum.
Smochinele atârnau mari şi grele în copac, cu pulpa rotundă moale la atingere; peste vreo două zile ar fi fost prea coapte. Le-am cules într-un blid rotund de lemn şi le-am dus cu băgare de seamă la peşteră.
Ahile stătea în luminiş cu Chiron, iar la picioare avea un cufăr nou primit de la Peleu, încă nedeschis. L-am văzut cum făcu ochii mari când zări smochinele. Deja se ridicase şi-şi vârâse mâna în blid înainte s-apuc să-l pun jos lângă el. Am mâncat pe săturate, până ne-am umplut de zeamă lipicioasă pe degete şi pe bărbie.
În cufărul de la Peleu se găseau tunici şi strune noi de liră şi, cu prilejul acela, când împlinea şaisprezece ani, un himation vopsit în purpura scumpă a cochiliei de murex. Era o pelerină princiară, demnă
de un viitor rege, şi am văzut că era încântat. Ştiam că-i va sta bine cu ea, purpura arătând şi mai bogată lângă auriul pletelor sale.
Şi Chiron i-a dat ceva în dar – un toiag pentru drumeţii şi un pumnal nou, de pus la cingătoare. Apoi, i-am dat şi eu statueta. O
cercetă, plimbându-şi degetele pe muchiile mărunte lăsate de cuţitul
87
meu.
— Tu eşti, i-am zis cu un zâmbet nătâng.
Îşi ridică ochii şi-am văzut că erau plini de bucurie.
— Ştiu, zise el.
Într-o seară, nu mult după aceea, am rămas până târziu la focul ce se preschimba în cenuşă. Ahile fusese plecat mai toată după-amiaza, căci Thetis îl ţinuse mai mult decât de obicei. Acum cânta la lira mamei mele. Melodia se auzea uşor şi strălucea ca stelele de deasupra capului.
Lângă mine, l-am auzit pe Chiron căscând şi lăsându-se şi mai jos pe picioarele sale îndoite. Îndată, lira amuţi, iar glasul lui Ahile se auzi puternic în întuneric.
— Eşti ostenit, Chiron?
— Sunt.
— Atunci te lăsăm să te odihneşti.
De obicei nu se grăbea atâta să plece şi nici nu vorbea în numele meu, însă şi eu eram obosit, aşa că n-am avut nimic împotrivă. Ahile se ridică şi-i ură noapte bună lui Chiron, apoi porni spre peşteră. M-am întins, m-am mai bucurat câteva clipe de lumina focului şi l-am urmat.
În peşteră, Ahile se culcase deja, cu faţa udă după ce se spălase la izvor. M-am spălat şi eu, simţind pe frunte răceala apei.
— Încă nu m-ai întrebat cum a fost întâlnirea cu mama, îmi zise.
— Ce mai face mama ta? l-am întrebat.
— Bine.
Aşa răspundea mereu. De aceea, uneori nici nu-l mai întrebam.
— Bun.
