La fereastră auzeam şoapta cadenţată a mării pe ţărm. Mirosea a sare.

— Îmi vor cere să lupt, zise Ahile.

Nu fusese o întrebare.

— Da.

— Vrei să-i primesc.

— Da.

Urmă iar tăcerea. Apoi Ahile spuse:

— N-o să-i necinstesc nici pe ei, nici pe tine. Am să le-ascult motivele. Dar îţi spun că nu prea cred c-o să mă-nduplece.

Am văzut că Peleu era puţin mirat de hotărârea lui, însă nu supărat.

— Iarăşi, nu se cuvine să hotărăsc eu, răspunse el blând.

Focul trosni din nou, împroşcând cu sevă.

Ahile îngenunche şi Peleu îşi puse palma pe creştetul lui. Mă

obişnuisem să-l văd pe Chiron făcând asta, iar mâna lui Peleu,

 104 

presărată cu vinişoare tremurânde, părea veştejită pe lângă a centaurului. Uneori mi-era greu să-mi aduc aminte că fusese războinic şi se însoţise cu zeii.

Odaia lui Ahile era aşa cum o lăsaserăm, în afară de patul meu, care fusese scos în lipsa noastră. Mă bucuram, pentru c-ar fi fost o explicaţie la îndemână dacă întreba cineva de ce dormeam în acelaşi pat. Ne-am cuprins în braţe şi mi-am amintit câte nopţi stătusem treaz în această odaie, iubindu-l în tăcere.

Mai târziu, Ahile mă strânse lângă el şi-mi mai şopti somnoros încă ceva:

— Dacă va trebui să pleci, ştii c-o să merg cu tine.

Apoi ne cuprinse somnul.

 105 

Capitolul 12

M-am trezit când am văzut roşu sub pleoapele scăldate în soare.

Umărul drept îmi era în bătaia brizei ce venea prin fereastra dinspre mare şi mi se făcuse frig. Locul de lângă mine era gol, dar perna încă

păstra forma lui Ahile, iar cearşafurile prinseseră mirosul nostru.

Rămăsesem singur în odaie în atâtea dimineţi când el mergea să-şi vadă mama, încât nu mi se păru ciudat că dispăruse. Ochii mi se închiseră şi m-am cufundat iarăşi în şirul gândurilor ce duceau spre vise. După o vreme, soarele se înălţă fierbinte deasupra pervazului.

Păsările se deşteptaseră, la fel slujitorii, ba şi chiar şi bărbaţii de la palat. Le auzeam glasurile dinspre ţărm şi din sala de antrenamente, clinchetul şi trosnetele ce le însoţeau muncile. M-am ridicat în capul oaselor. Sandalele lui Ahile stăteau răsturnate lângă pat, date uitării.

Nimic neobişnuit – el mergea desculţ mai peste tot.

Se dusese la masă, bănuiam. Mă lăsase să dorm. Cumva voiam să

rămân în odaie până se întorcea, dar ar fi fost o laşitate. Acum aveam dreptul să-i stau alături şi n-o să mă las alungat de privirile slugilor.

Am tras tunica pe mine şi m-am dus să-l caut.

Nu era în sala mare, ce roia de slugi care strângeau aceleaşi tipsii şi blide dintotdeauna. Nu era în sala de sfat a lui Peleu, ai cărei pereţi erau împodobiţi cu tapiserii purpurii şi cu armele regilor dinaintea lui. Şi nici în odaia unde cântam la liră. Cufărul ce pe vremuri adăpostea instrumentele noastre stătea acum părăsit în mijlocul încăperii.

Nu era nici afară, în copacii în care ne căţăraserăm pe vremuri.

Nici pe ţărm, cocoţat pe stâncile unde-şi aştepta mama. Nici pe terenul de antrenamente, unde bărbaţii asudau în toiul antrenamentelor, pocnindu-şi săbiile de lemn.

Nici nu mai trebuie să spun că frica mă cuprindea tot mai tare, că

se preschimbase într-o jivină lunecoasă ce nu asculta de raţiune. Paşii mi se înteţiră – în bucătărie, în beci, în odăile unde stăteau la păstrare amforele cu ulei şi cu vin. Dar el nu era nicăieri.

La amiază, m-am îndreptat spre odaia lui Peleu. Era semn că

 106 

neliniştea ajunsese la vârf – nu vorbisem niciodată între patru ochi cu bătrânul. Când am dat să intru, străjile de la uşă m-au oprit. Regele se odihnea, au spus. Era singur şi nu voia să vadă pe nimeni.

— Dar Ahile… Am înghiţit un nod care mi se pusese în gât, încercând să nu mă dau în spectacol, să le zgândăr curiozitatea ce li se citea în ochi. Prinţul e cu el?

— E singur, repetă unul dintre ei.

Apoi m-am dus la Foinix, bătrânul sfetnic ce se îngrijise de Ahile când era copil. Mai că mă gâtuia teama, în timp ce mă-ndreptam spre cancelaria lui, o cămăruţă pătrată şi modestă din inima palatului.

Avea în faţă tăbliţele de lut pe care bărbaţii se trecuseră cu o cruce ascuţită în seara din urmă, jurând război Troiei.

— Prinţul Ahile… am zis. Vorbeam întretăiat, cu glasul răguşit de frică. Nu-l găsesc nicăieri.

Îşi ridică privirea oarecum mirat. Nu mă auzise când intrasem în odaie – era tare de ureche, iar când se uită la mine, am văzut că ochii îi erau urduroşi şi întunecaţi de cataractă.

— Aşadar Peleu nu ţi-a zis, rosti încet.

— Nu.

Îmi simţeam limba ca pe un pietroi în gură, abia de mai vorbeam.

— Îmi pare rău, zise blând. E la mama lui. L-a luat azi-noapte, pe când dormea. S-au dus şi nimeni nu ştie unde.