— Înţeleg, zise Chiron.
Aşa cum stătea în faţa noastră, cu copitele pale pe iarba strălucitoare şi coastele castanii scăldate în soare, părea mai mătăhălos ca de obicei. Mă întrebam dacă n-o să se simtă singur fără
noi. Nu-l văzusem niciodată în tovărăşia altui centaur. Îl întrebasem odată de ei, iar chipul îi împietrise. „Nişte sălbatici”, ne zisese.
Ne-am strâns lucrurile. Eu n-aveam mai nimic de luat cu mine, doar nişte tunici şi un fluier. Ahile nu avea decât câteva obiecte în plus, veşmintele, câteva vârfuri de lance făurite de el şi statueta pe care i-o cioplisem. Le-am vârât în desagi de piele şi ne-am dus să ne luăm rămas-bun de la Chiron. Mereu mai îndrăzneţ, Ahile îl îmbrăţişă pe centaur, cuprinzând cu braţele locul unde trunchiul de animal se preschimba în trup de om. Solul ce aştepta în spatele meu se foi.
— Ahile, zise Chiron, ţii minte când te-am întrebat ce-o să faci dacă bărbaţii vor dori să lupţi?
— Da, răspunse el.
— Ar fi bine să chibzuieşti ce răspuns vei da.
Am simţit cum mă străbate un fior, dar n-am avut timp să gândesc.
Centaurul se întorcea spre mine.
— Patrocle, mă chemă el.
Am păşit în faţă şi Chiron îşi puse mâna mare şi caldă ca soarele pe creştetul meu. Am tras în piept mirosul acela care era doar al lui – cal, sudoare, ierburi şi pădure.
Grăi încet:
— Acum nu te mai dai aşa uşor bătut ca pe vremuri, îmi zise.
Nu ştiam ce să răspund, aşa că i-am mulţumit. Surâsul lui fu ca o umbră fugară.
— Să fii sănătos.
Apoi îşi ridică mâna, iar pe creştet mi se lăsă răcoarea.
— Ne vom întoarce curând, zise din nou Ahile.
În razele piezişe ale luminii după-amiezii, ochii lui Chiron păreau întunecaţi.
— O să vă caut, spuse.
Ne-am pus desagii pe umăr şi am părăsit poiana în care se afla
96
peştera. Soarele trecuse deja de nămiază, iar solul ne zorea. Am coborât iute dealul şi am încălecat caii ce ne aşteptau. După aţâţi ani de mers pe jos, şaua se simţea ciudat, iar caii mă nelinişteau. Era ca şi cum m-aş fi aşteptat să grăiască, însă desigur că nu puteau. M-am răsucit în şa să privesc în urmă, la Pelion. Speram să zăresc peştera de cuarţ trandafiriu sau poate chiar pe Chiron. Dar eram prea departe.
M-am întors spre drum şi m-am lăsat călăuzit spre Ftia.
97
Capitolul 11
La vremea când am trecut de piatra ce însemna domeniul palatului, la orizont scăpăra ultima fărâmă de soare. Am auzit strigătul străjerilor şi o trâmbiţă răspunzându-le. Când am ajuns pe coama dealului, am văzut palatul înălţându-se în faţa noastră; în spate, fierbea posacă marea.
Iar în pragul casei, ivită dintr-odată, ca trăsnetul, stătea Thetis.
Părul negru îi lucea pe albul marmurei palatului. Rochia îi era închisă
la culoare, ca un ocean frământat, un amestec de vineţiu şi cenuşiu învolburat. Undeva în preajmă-i stăteau străjile şi Peleu, însă nu m-am uitat la ei. N-o vedeam decât pe ea şi bărbia ei ca o seceră.
— Mama ta, i-am şoptit lui Ahile.
Puteam să jur că ea m-a fulgerat din ochi, de parcă m-auzise. Am înghiţit cu noduri şi m-am silit să înaintez. „N-o să-mi facă rău; aşa a zis Chiron.”
Era ciudat s-o văd printre muritori; pe lângă ea, străjile şi Peleu deopotrivă păreau şterşi şi vestejiţi, deşi ea era cea lividă ca osul.
Stătea mai la o parte, străpungând văzduhul cu statura-i nefirească.
Străjerii îşi fereau ochii de frică şi respect.
Ahile descălecă vioi şi l-am urmat. Thetis îl cuprinse în braţe şi am văzut cum străjile se foiesc de pe un picior pe altul. Se întrebau cum era la atingere; se bucurau că nu ştiu.
— Ahile, fătul meu, carne din carnea mea, zise ea. Nu ridicase glasul, însă vorbele îi răsunaseră prin toată curtea. Bine-ai venit acasă.
— Mulţumesc, mamă, îi răspunse Ahile.
Pricepuse că-l pretindea drept al ei. Toţi pricepuserăm. Datina era ca fiul să-şi salute întâi tatăl şi abia apoi mama, dacă se mai sinchisea.
Numai că ea era zeiţă. Peleu ţinea buzele strânse, dar nu zise nimic.
Când ea îi dădu drumul, Ahile se duse la tatăl său.
