După ce se sfârşi, am rămas gâfâind unul lângă celălalt, fără să ne atingem. Chipul îi era umbrit, străin, şi stătea ciudat de ţeapănă.

Eram încă ameţit de voluptate, însă am dat s-o iau în braţe. Măcar atât puteam să-i ofer.

Dar se trase de lângă mine şi se ridică de pe pat, cu ochi obosiţi; pielea de sub ei era vineţie. Se întoarse să se îmbrace şi fesele ei rotunde, ca o inimă, păreau să mă mustre. Nu pricepeam ce voise, ştiam doar că nu era ce-i oferisem eu. M-am ridicat şi mi-am tras tunica. Aş fi atins-o, i-aş fi mângâiat chipul, însă mă prevenea din

 130 

ochi să stau departe, cu o privire tăioasă şi limpede. Îmi deschise uşa şi i-am trecut neputincios pragul.

— Stai, îmi spuse cu glas îndurerat.

M-am întors spre ea.

— Transmite-i rămas-bun din partea mea, îmi ceru.

Apoi închise între noi uşa întunecată şi grea.

Când l-am văzut iarăşi pe Ahile, m-am lipit de el, uşurat că între noi era doar bucurie şi că scăpasem de tristeţea şi durerea ei.

Mai târziu, aproape m-am convins că nu se întâmplase, că fusese doar un vis atât de viu, încât păruse real, din pricina descrierii lui şi a închipuirii mele prea bogate. Însă nu este adevărat.

 131 

Capitolul 14

Deidameia plecă a doua zi dimineaţă, aşa cum spusese.

— S-a dus să-şi vadă o mătuşă, anunţă Licomede curtea la masa de dimineaţă, cu glas lipsit de emoţie.

Dacă cineva avu vreo întrebare, nu îndrăzni s-o pună. Prinţesa urma să lipsească până după naştere, iar atunci Ahile putea să fie numit drept tatăl pruncului.

În următoarele săptămâni, zilele părură, cumva în mod ciudat, să

stea pe loc. Eu şi Ahile ne petreceam cât mai mult timp departe de palat, iar bucuria revederii, atât de nestăpânită la început, făcuse loc nerăbdării. Voiam să plecăm, să ne întoarcem la vieţile noastre pe Muntele Pelion sau în Ftia. Ne simţeam iscodiţi, vinovaţi, acum, că

prinţesa plecase; curtenii stăteau cu ochii pe noi mai ceva ca înainte şi nu ne simţeam în largul nostru. Licomede se încrunta când ne vedea.

Mai era şi războiul. Până şi aici, pe Skirosul îndepărtat, uitat de lume, soseau veşti despre el. Foştii peţitori ai Elenei îşi respectaseră

jurământul şi oastea lui Agamemnon se fălea cu puzderie de prinţi. Se zicea că nimeni înaintea lui nu mai izbutise să unească regatele noastre belicoase pentru acelaşi ţel. Îmi aminteam de el – o umbră cu chip sumbru, lăţos ca un urs. Copilului de nouă ani care eram pe atunci îi venise mai uşor să-l păstreze în amintire pe Menelau, cu plete roşcovane şi glas vesel. Însă Agamemnon era mai vârstnic şi avea oştiri mai mari; de aceea, el avea să conducă expediţia spre Troia.

Era o dimineaţă de la sfârşitul iernii, deşi nu părea aşa. Aici, în miazăzi, frunzele nu cădeau şi promoroaca nu răcorea aerul dimineţii. Leneveam într-o scobitură din stâncă, de unde vedeam departe hăt în zare, privind într-o doară după corăbii sau spinări cenuşii de delfini. Azvârleam cu pietre de pe faleză, aplecându-ne să

le vedem cum ţopăie în jos, pe peretele de stâncă. Eram prea sus ca să

auzim cum se sparg de stâncile de pe ţărm.

— Mi-ar plăcea să am lira mamei tale, spuse Ahile.

— Şi mie.

 132 

Dar lira rămăsese în Ftia, cu toate celelalte. Am stat o clipă tăcuţi, amintindu-ne dulceaţa strunelor ei. Ahile se aplecă în faţă.

— Ce-i aia?

Am mijit ochii. Acum, iarna, razele soarelui cădeau altfel în zare, părând să-mi intre în ochi din toate direcţiile.

— Nu-mi dau seama.

M-am uitat cu atenţie la ceaţa apărută acolo unde marea se pierdea în văzduh. Departe, se vedea o pată mică, ce putea fi o corabie sau o nălucă plăsmuită de soare pe apă.

— Dacă-i o corabie, o să aducă veşti, am spus, simţind un cleşte în măruntaie, ca de obicei.

De fiecare dată mă temeam să nu sosească vestea că este căutat ultimul dintre peţitorii Elenei, cel care nu-şi respectase legământul.

Eram tânăr pe atunci; nu-mi trecuse prin minte că niciun conducător n-ar dori să se afle că-i fusese nesocotită chemarea.

— Cu siguranţă e o corabie, spuse Ahile.

Pata era acum mai aproape; corabia se mişca foarte iute, pesemne.

Pânzele viu colorate se iveau tot mai limpede pe cenuşiul-albăstrui al mării.

— Nu-i o corabie de negoţ, observă Ahile.

Acelea aveau doar pânze albe, trainice şi ieftine; trebuia să fii putred de bogat ca să-ţi iroseşti vopselele pe pânze de corabie. Solii lui Agamemnon aveau pânze stacojii cu violet, simboluri furate de la regii Orientului. Pânzele corabiei din zare erau galbene, cu spirale negre.

— Recunoşti modelul? l-am întrebat.

Ahile clătină din cap.

Am privit cum corabia se strecoară prin gura îngustă a golfului Skiros şi trage la ţărmul nisipos. O ancoră cioplită grosolan, din piatră, fu azvârlită în apă, apoi fu coborâtă schela. Eram prea departe ca să-i vedem clar pe bărbaţii de pe punte şi nu distingeam decât nişte capete întunecate.

Zăboviserăm mai mult decât s-ar fi cuvenit. Ahile se ridică şi-şi vârî sub văl pletele bătute de vânt. M-am ocupat de faldurile rochiei lui, aranjându-le mai gingaş pe umeri, încingând catarame şi panglici, căci nu mi se mai părea aproape deloc ciudat să-l văd îmbrăcat aşa.

 133 

Când am terminat, Ahile se întinse să mă sărute. Buzele lui erau moi şi mă stârniră. Îmi surprinse privirea şi zâmbi.

— Mai încolo, îmi promise, apoi se întoarse şi o luă pe cărare, spre palat.

Se ducea în aripa femeilor ca să aştepte acolo, printre războaie de ţesut şi rochii, plecarea solului.

În spatele ochilor simţeam săgetări ce vesteau o durere de cap, aşa că m-am dus în iatacul meu răcoros şi întunecos, cu storuri ce ţineau afară arşiţa amiezii, şi m-am culcat.