rămân în odaie până se întorcea, dar ar fi fost o laşitate. Acum aveam dreptul să-i stau alături şi n-o să mă las alungat de privirile slugilor.
Am tras tunica pe mine şi m-am dus să-l caut.
Nu era în sala mare, ce roia de slugi care strângeau aceleaşi tipsii şi blide dintotdeauna. Nu era în sala de sfat a lui Peleu, ai cărei pereţi erau împodobiţi cu tapiserii purpurii şi cu armele regilor dinaintea lui. Şi nici în odaia unde cântam la liră. Cufărul ce pe vremuri adăpostea instrumentele noastre stătea acum părăsit în mijlocul încăperii.
Nu era nici afară, în copacii în care ne căţăraserăm pe vremuri.
Nici pe ţărm, cocoţat pe stâncile unde-şi aştepta mama. Nici pe terenul de antrenamente, unde bărbaţii asudau în toiul antrenamentelor, pocnindu-şi săbiile de lemn.
Nici nu mai trebuie să spun că frica mă cuprindea tot mai tare, că
se preschimbase într-o jivină lunecoasă ce nu asculta de raţiune. Paşii mi se înteţiră – în bucătărie, în beci, în odăile unde stăteau la păstrare amforele cu ulei şi cu vin. Dar el nu era nicăieri.
La amiază, m-am îndreptat spre odaia lui Peleu. Era semn că
106
neliniştea ajunsese la vârf – nu vorbisem niciodată între patru ochi cu bătrânul. Când am dat să intru, străjile de la uşă m-au oprit. Regele se odihnea, au spus. Era singur şi nu voia să vadă pe nimeni.
— Dar Ahile… Am înghiţit un nod care mi se pusese în gât, încercând să nu mă dau în spectacol, să le zgândăr curiozitatea ce li se citea în ochi. Prinţul e cu el?
— E singur, repetă unul dintre ei.
Apoi m-am dus la Foinix, bătrânul sfetnic ce se îngrijise de Ahile când era copil. Mai că mă gâtuia teama, în timp ce mă-ndreptam spre cancelaria lui, o cămăruţă pătrată şi modestă din inima palatului.
Avea în faţă tăbliţele de lut pe care bărbaţii se trecuseră cu o cruce ascuţită în seara din urmă, jurând război Troiei.
— Prinţul Ahile… am zis. Vorbeam întretăiat, cu glasul răguşit de frică. Nu-l găsesc nicăieri.
Îşi ridică privirea oarecum mirat. Nu mă auzise când intrasem în odaie – era tare de ureche, iar când se uită la mine, am văzut că ochii îi erau urduroşi şi întunecaţi de cataractă.
— Aşadar Peleu nu ţi-a zis, rosti încet.
— Nu.
Îmi simţeam limba ca pe un pietroi în gură, abia de mai vorbeam.
— Îmi pare rău, zise blând. E la mama lui. L-a luat azi-noapte, pe când dormea. S-au dus şi nimeni nu ştie unde.
Mai târziu aveam să-mi văd în palmă, însemnate cu roşu, urmele unghiilor ce-mi intraseră în carne. „Nimeni nu ştie unde.” Poate în Olimp, loc în care n-aş fi putut niciodată să-l urmez. În Africa sau în India. În vreun sătuc unde nu mi-ar fi trecut prin cap să-l caut.
Mâinile blânde ale lui Foinix mă conduseră înapoi în odaia mea.
Mintea mi se zbătea cu disperare între un gând şi altul. O să mă
întorc la Chiron ca să-i cer sfatul. O să cutreier câmpul, strigându-i numele. I-a dat vreo licoare de adormit sau l-a amăgit ea cumva. De bunăvoie el nu s-ar fi dus.
Pe când zăceam încovrigat în odaia pustie, îmi închipuiam totul: zeiţa se apleacă deasupra noastră, rece şi albă lângă căldura trupurilor noastre adormite. Unghiile îi împung carnea lui Ahile, atunci când îl saltă din pat, gâtul ei este argintat de lumina lunii ce se revarsă prin fereastră. Trupul i se sprijină pe umărul mamei sale,
107
adormit sau vrăjit. Mi-l ia pe sus, ca un ostaş ce cară un leş. E
puternică – îl poate ţine doar cu o mână, ca să nu cadă.
Nu m-am întrebat de ce l-a luat. Ştiam. Voise să ne despartă
imediat ce se ivise prilejul, de cum plecaserăm de pe munte. Mă
înfuria cât de netoţi fuseserăm. Fireşte că asta urma să facă; de ce-mi închipuisem că eram în siguranţă? Că ne aflam sub ocrotirea lui Chiron şi aici, unde el nu avusese nicicând vreo putere.
Avea să-l ia în peşterile mării şi să-l înveţe să-i dispreţuiască pe muritori. O să-i dea hrana zeilor şi o să-i ardă sângele de om din vine.
O să-l modeleze într-o figură numai bună de pictat pe amfore, de preaslăvit în imnuri, gata să lupte împotriva Troiei. Mi l-am închipuit în platoşă neagră, cu un coif negru din care nu i se mai vedeau decât ochii şi cu cnemide din bronz. Stă cu câte o lance în fiecare mână şi nu mă mai cunoaşte.
Timpul se întoarse spre sine, mă închise în el, mă îngropă. Dincolo de fereastră, luna îşi făcu loc printre umbre şi se înălţă iarăşi plină.
Dormeam pe sponci şi mâncam şi mai puţin, iar jalea mă ţintuia pe pat ca o ancoră. Şi-abia amintirea chinuitoare a lui Chiron mă puse, până la urmă, pe picioare. „Acum nu te mai dai aşa uşor bătut ca pe vremuri.”
M-am dus la Peleu. Am îngenuncheat înainte-i pe un covor de lână
vopsit cu purpură strălucitoare. Dădu să grăiască, dar i-am luat-o înainte. M-am prins cu o mână de genunchii lui, iar pe cealaltă am întins-o către bărbia lui. Ţinuta celui venit să implore milă. Era un gest pe care îl văzusem adesea, însă pe care nu-l făcusem niciodată.
Acum mă aflam sub ocrotirea lui, iar rânduiala zeilor îi cerea să se poarte drept cu mine.
— Spune-mi unde e, l-am rugat.
Nu făcu nicio mişcare. Puteam să-i aud inima bătându-i înăbuşit în piept. Nu-mi dădusem seama cât de tare ne apropiase implorarea, cât de strâns eram lipiţi unul de celălalt. Sub obrazul meu, îi simţeam coastele ascuţite, şi-i puteam vedea pielea de pe picioare, moale şi subţiată de vârsta înaintată.
