— Păcat că are o asemenea speranţă.
— Într-adevăr, încuviinţă Licomede.
Preţ de o clipă, am rămas tăcuţi. Apoi Licomede oftă din greu.
— Bănuiesc că ai vrea o odaie pentru prietenul tău?
— Dacă n-ai nimic împotrivă, răspunse Ahile prudent.
— Nu, prinţe Ahile, nu am nimic împotrivă, spuse Licomede râzând uşor.
O nouă tăcere. L-am auzit pe rege ridicând un pocal, bând şi punându-l iar pe masă.
— Pruncul trebuie să-ţi poarte numele. Înţelegi?
De aceea aşteptase în întuneric, sub blănuri, lângă focul aproape stins. Ca să ne spună asta.
— Înţeleg, răspunse încet Ahile.
— Juri?
120
Urmă o pauză cât o clipă. Mi-era milă de bătrân şi m-am bucurat când Ahile a răspuns:
— Jur.
Bătrânul păru să ofteze. Însă, când vorbi iarăşi, tonul îi era oficial.
Redevenise rege:
— Vă urez noapte bună.
Ne-am retras cu o plecăciune.
În inima palatului, Ahile dădu de o strajă care ne arătă unde sunt odăile oaspeţilor. Vorbi cu glas ascuţit şi cântat, glasul lui de fată. Am văzut cum străjerul îl măsoară iute din ochi, pironindu-şi privirea asupra rochiei rupte şi a pletelor ciufulite. Se uită la mine, îmi rânji cu gura până la urechi şi zise:
— Îndată, stăpână.
În poveşti, zeii sunt înzestraţi cu puterea de a încetini după voie mersul lunii şi de a lungi o noapte, făcând-o cât un şir întreg de nopţi.
Întocmai era şi noaptea aceasta, o cupă nesecată de ceasuri. Beam amândoi cu nesaţ, însetaţi după tot ceea ce pierduserăm în săptămânile despărţirii. De-abia când cerul începu în sfârşit să
pălească, devenind cenuşiu, mi-am adus aminte ce-i spusese Ahile lui Licomede în sala mare. Cu atâtea veşti – pruncul pe care-l purta Deidameia în pântece, căsătoria, reîntâlnirea noastră –, dădusem totul uitării.
— Mama ta a încercat să te ascundă ca să nu pleci la război?
Ahile încuviinţă.
— Nu vrea să plec la Troia.
— De ce?
Crezusem mereu că şi-l dorea pe câmpul de bătălie.
— Nu ştiu. Spune că sunt prea tânăr. Încă n-a sosit vremea, aşa mi-a zis.
— Ea a venit cu ideea asta? am întrebat, arătând spre ce mai rămăsese din rochie.
— Sigur. Eu n-aş fi făcut una ca asta.
Se strâmbă şi se trase de cârlionţii de femeie ce-i rămăseseră încă
în păr. Îl enervau doar, nu simţea ruşinea nevolnică a altor băieţi. Nu se temea de ridicol, nici nu ştia ce-nseamnă aşa ceva.
121
— Oricum, trebuie să aştept doar până pleacă oştirile.
M-am chinuit să înţeleg.
— Deci chiar n-a avut de-a face cu mine? Răpirea?
— Povestea cu Deidameia a avut de-a face cu tine, cred, zise el privindu-şi o clipă mâinile. Însă tot restul a fost din pricina războiului.
122
