Îngustă ochii şi şuieră cu un glas ca apa pe tăciunii încinşi.

— Să nu crezi că ai de ce-mi mulţumi. Nu de asta am venit.

Am aşteptat. Era albă la chip ca osul spart.

— Nu va fi aşa uşor cum crede el. Parcele făgăduiesc faimă, dar câtă anume? Va trebui să-şi păzească bine cinstea. E prea credul.

Grecii, scuipă ea cuvântul, sunt ca nişte dulăi încăieraţi pe un os. Nu vor renunţa pur şi simplu la renume de dragul altuia. Eu voi face tot ce pot. Iar tu, urmă privindu-mi braţele deşirate şi genunchii slăbănogi, tu să nu-l faci de ruşine. Înţelegi?

„Înţelegi?”

— Da, am spus.

Şi chiar înţelegeam. Faima lui trebuia să fie pe potriva vieţii cu care plătea. O pală uşoară de vânt îi atinse poalele rochiei şi atunci am ştiut că avea să plece, să se facă nevăzută în peşterile din mare. Ceva îmi dădu curaj.

— Hector e un ostaş iscusit?

— E cel mai bun, îmi răspunse. În afară de fiul meu.

Privirea îi alunecă spre dreapta, în hăul stâncii.

— Vine, zise ea.

Ahile urcă pe culme şi veni lângă mine. Îmi privi faţa şi pielea însângerată.

— Ţi-am auzit glasul, spuse.

— Am vorbit cu mama ta, am recunoscut.

Se lăsă în genunchi şi-mi luă un picior în poală. Culese cu blândeţe aşchiile de piatră din răni, şterse ţărâna şi praful de calcar. Îşi rupse o fâşie de la poalele tunicii şi o apăsă bine, ca să oprească sângele.

L-am strâns de mână.

— Nu trebuie să-l ucizi pe Hector, i-am zis.

Îşi înălţă chipul frumos mărginit de pletele aurii, privindu-mă.

— Mama ţi-a spus restul profeţiei.

— Da.

— Şi crezi că doar eu pot să-l omor pe Hector.

— Da.

— Şi te gândeşti să le furăm Parcelor un pic de timp?

— Da.

 149 

— Aha, făcu el cu un zâmbet şiret, căci mereu îi plăcuse să se arate sfidător. Păi, de ce să-l omor? Doar nu mi-a făcut nimic.

Pentru prima oară, am simţit un strop de speranţă.

După-amiază, am plecat; n-aveam de ce să mai zăbovim.

Ascultând ca întotdeauna de datină, Licomede veni să-şi ia rămas-bun. Am stat laolaltă toţi trei, ţepeni. Odiseu şi Diomede plecaseră

înainte la corabie. Ne însoţeau până în Ftia, unde Ahile avea să-şi adune propria-i oaste.

Mai rămăsese de făcut un singur lucru şi ştiam că Ahile n-avea chef să-l facă.

— Licomede, mama mi-a cerut să-ţi transmit dorinţele ei.

Chipul bătrânului fu străbătut de un tremur uşor, însă nu-şi feri ochii de privirea ginerelui său.

— Are de-a face cu pruncul, rosti el.

— Da.

— Şi ce doreşte? întrebă regele, temător.

— Doreşte să-l crească ea. Ea… Văzând expresia de pe chipul bătrânului, Ahile şovăi. Pruncul va fi băiat, aşa spune. După înţărcare, va veni să-l ia.

Tăcere. Apoi Licomede închise ochii. Ştiam că se gândea la fiica lui, care rămânea şi fără bărbat, şi fără copil.

— Ce bine ar fi fost să nu vii aici, spuse el.

— Îmi pare rău.

— Plecaţi, ne şopti bătrânul rege.

Şi aşa am făcut.

Corabia cu care am călătorit era uşor de manevrat, bine-ncheiată şi cu echipajul pregătit. Mateloţii se mişcau cu agerime iscusită, funiile luceau de noi ce erau, iar catargele păreau proaspete, ca arborii verzi.

Podoaba de la proră era o frumuseţe, cea mai meşteşugită pe care o văzusem vreodată: o femeie înaltă, cu plete şi ochi întunecaţi şi cu mâinile împreunate în faţă, ca pierdută în visare. Era frumoasă, dar fără nimic ţipător – bărbie elegantă şi părul ridicat, lăsând vederii gâtul zvelt. Fusese pictată cu drag, iar umbrele şi luminile erau zugrăvite desăvârşit.

 150 

— Văd că-mi admiraţi soaţa, spuse Odiseu alăturându-ni-se lângă