— Dar Hector? întrebă Ahile fără să-l scape din ochi.

— Cel mai mare fiu şi moştenitorul lui Priam, îndrăgit de zeul Apollo. Cel mai puternic apărător al Troiei.

— Cum arată?

— Nu ştiu, zise Odiseu, ridicând din umeri. Se spune c-ar fi spătos, dar aşa se zice despre mai toţi eroii. Tu îl vei întâlni înaintea mea, aşa că tu va trebui să-mi spui.

— De ce zici asta? întrebă Ahile mijindu-şi ochii.

Odiseu îşi luă o expresie ironică.

— După cum ar spune şi Diomede, eu sunt un ostaş priceput, dar atât – altele sunt iscusinţele mele. De-ar fi să-l întâlnesc pe Hector pe câmpul de bătaie, nu m-aş mai întoarce cu veşti despre el. Cu tine, desigur, altfel stau lucrurile. După ce-l vei ucide, te vei acoperi de cea mai mare glorie.

Am simţit că mă ia cu frig.

— Poate, însă nu văd de ce l-aş omorî, răspunse Ahile cu răceală.

Doar nu mi-a făcut nimic.

Odiseu chicoti, de parcă tocmai auzise o glumă.

— Dacă toţi oştenii i-ar omorî doar pe cei care le-au pricinuit vreun neajuns, Peleiene, n-am mai avea războaie. Arcui o sprânceană.

Deşi n-ar fi o idee aşa de rea. În lumea aceea, poate că eu aş fi Aristos Achaion şi nu tu.

Ahile nu răspunse. Se întorsese să se uite la valurile de sub noi.

Lumina îi scălda obrazul de părea să ardă.

— Nu mi-ai zis nimic despre Agamemnon, spuse el.

— Da, prea puternicul rege din Micene, zise Odiseu lăsându-se pe spate. Vlăstar mândru al casei lui Atreu. Străbunicul său, Tantal, era

 155 

fiul lui Zeus. Pesemne că i-ai auzit povestea.

Toţi ştiam despre chinurile veşnice ale lui Tantal. Drept pedeapsă

pentru că le nesocotise puterea, zeii îl azvârliseră în cel mai adânc hău al împărăţiei subpământene a lui Hades. Acolo îl condamnaseră

să îndure setea şi foamea, punându-i alături mâncare şi băutură la care nu putea să ajungă.

— Am auzit de el, însă n-am ştiut niciodată ce nelegiuire a săvârşit, spuse Ahile.

— Ei, bine, pe vremea regelui Tantal, toate regatele noastre erau deopotrivă de mari, iar regii domneau în pace. Însă Tantal era tot mai nemulţumit de tainul său şi începu să ia cu japca pământurile vecinilor. Bogăţiile i se dublară iar şi iar, însă Tantal tot nu se sătura.

Izbânzile sale i-au adus trufie şi, cum îşi întrecuse toţi înaintaşii, s-a apucat să se ia la întrecere cu zeii. Nu cu arme, căci niciun muritor nu poate învinge zeii în luptă. Ci în şiretlicuri. Dorea să dovedească

faptul că zeii nu le ştiu pe toate, aşa cum pretind. Astfel că şi-a chemat feciorul, pe nume Pelops, şi l-a întrebat dacă nu vrea să-i fie de-ajutor. „Desigur”, s-a învoit Pelops. Tatăl său zâmbi, îşi trase spada din teacă şi, dintr-o lovitură, îi reteză capul. Îi tăie trupul în bucăţi potrivite şi le fripse la proţap.

La gândul ţepuşei din fier trecute prin carnea moartă a băiatului, mi se strânse stomacul.

— Când băiatul fu bine rumenit, Tantal îşi strigă tatăl, pe Zeus din Olimp: „Tată”, spuse, „am pregătit un ospăţ în cinstea ta şi a alor tăi.

Vino degrabă, cât e carnea fragedă şi proaspătă.” Zeii se dădeau în vânt după asemenea ospeţe şi sosiră iute în sala mare a lui Tantal.

Însă când ajunseră, mirosul cărnii gătite, de obicei atât de plăcut, acum părea să-i sufoce. Zeus ştiu pe dată ce făcuse Tantal. Îl apucă de picioare şi-l azvârli în Tartar, ca să-şi ispăşească pedeapsa veşnică.

Cerul era luminos şi vântul rece, însă sub vraja poveştii Im Odiseu parc-am fi stat la un foc, învăluiţi de întunericul nopţii.

— Apoi Zeus lipi la loc bucăţile din carnea băiatului şi le suflă o viaţă nouă. Deşi era doar un copil, Pelops deveni rege în Micene. Era un rege bun, din cale-afară de smerit şi înţelept, totuşi asupra regatului său s-au abătut multe nenorociri. Unii ziceau că zeii blestemaseră stirpea lui Tantal, condamnându-i pe toţi urmaşii lui la

 156 

cruzimi şi nenorociri. Feciorii lui Pelops, Atreu şi Tieste, au moştenit ambiţia bunicului lor şi au săvârşit nelegiuiri sumbre şi sângeroase, ca ale lui Tantal. O fiică violată de tată, un fiu ucis, perpelit pe foc şi mâncat – toţi mânaţi de lupta aprigă pentru tron. De-abia acum, prin graţia lui Agamemnon şi Menelau, nenorocul neamului lor a prins a se schimba. Luptele şi răzmeriţele s-au sfârşit, iar Micene prosperă

iarăşi sub cârmuirea dreaptă a lui Agamemnon, care s-a acoperit de glorie, pe bună dreptate, pentru iscusinţa sa în mânuirea lăncii şi pentru fermitatea cu care domneşte. Avem noroc că ne este conducător.

Crezusem că Ahile nu-l mai asculta, dar el se întoarse acum încruntat.

— Toţi suntem conducători.

— Desigur, încuviinţă Odiseu, însă toţi luptăm împotriva aceluiaşi duşman, nu? Douăzeci de conducători pe un acelaşi câmp de luptă

înseamnă haos şi înfrângere – o s-ajungem cel mai degrabă să ne ucidem între noi în loc să-i căsăpim pe troieni. Izbânda într-un asemenea război se câştigă doar dacă toţi oştenii urmează unul şi acelaşi ţel, dacă-şi unesc puterile într-o singură lovitură de lance în loc să înţepe cu o mie de ace. Tu eşti în fruntea bărbaţilor din Ftia şi eu în fruntea celor din Itaca, dar e nevoie de cineva care să ne pună la treabă pe fiecare după talent – îl arătă curtenitor cu mâna pe Ahile –, oricât ar fi de măreţe acestea.

Ahile nu luă în seamă măgulirea. Soarele la apus îi desena umbre pe chip; ochii îi erau netezi şi pătrunzători.

— Eu am venit de bunăvoie, prinţe. Voi asculta sfaturile lui Agamemnon, nu şi poruncile lui. Vreau să ne fie clar.

— Zeii să ne păzească de răul pe care ni-l facem singuri, spuse Odiseu clătinând din cap. Nici n-am intrat încă în luptă şi deja ne facem griji pentru cine se va bucura de glorie.

— Eu nu…

— Crede-mă, Agamemnon înţelege cât de însemnat eşti în lupta noastră, urmă Odiseu fluturând din mână. El cel dintâi şi-a dorit să

vii. Vei fi întâmpinat în oastea noastră cu toate onorurile pe care ţi le poţi dori.

Nu asta voise să spună Ahile, dar era tot pe-acolo. M-am bucurat

 157 

când corăbierul de veghe strigă „Pământ!”.

În seara aceea, după cină, Ahile se întinse pe pat.