— Te urăsc, îmi spuse, dar cu glas răguşit şi fără putere.
În mine se înălţă un soi de milă, care-mi răcori obrajii, îmi aminteam cât de greu e să înduri nepăsarea.
Am auzit-o înghiţind un nod, apoi duse repede mâna la faţă, ca pentru a-şi şterge lacrimile.
— Mâine plec. Ar trebui să te bucuri. Tata vrea să mă ascund din vreme. Spune c-o să mă acopăr de ruşine, dacă cineva îmi bagă de seamă sarcina înainte să se afle că sunt măritată.
Să se ascundă. I-am simţit amărăciunea din voce. O căsuţă de la hotarul regatului lui Licomede. Acolo n-o să mai poată dansa ori pălăvrăgi cu fetele din suita ei. O să stea doar cu o slujnică şi cu pruncul din pântecele tot mai umflat.
— Îmi pare rău, i-am zis.
Nu răspunse. Îi priveam spinarea, ce i se ridica şi cobora uşor sub rochia albă. Am făcut un pas spre ea şi m-am oprit. Voisem s-o ating, să-i mângâi părul ca s-o alin. Însă în mine nu-şi putea găsi alinare.
Mâna îmi căzu pe lângă trup.
Am rămas aşa o vreme, umplând odaia cu sunetul răsuflărilor noastre. Când se întoarse spre mine, era roşie în obraji de la plâns.
— Ahile nici nu se uită la mine, spuse ea cu glas uşor tremurat.
Chiar dacă-i port în pântece pruncul şi chiar dacă sunt soaţa lui. Tu…
ştii de ce?
Era o întrebare copilărească, ca şi cum ar fi vrut să afle de ce plouă
sau de ce se înalţă şi se retrage marea. Mă simţeam mai bătrân decât ea, deşi nu eram.
— Nu ştiu, am răspuns încet.
Se strâmbă.
— Minţi. Pricina eşti chiar tu. O să pleci cu el pe mare, iar pe mine o să mă lase aici.
Ştiam cum era să te simţi singur. Ştiam cum norocul altuia te împungea ca un ghimpe. Însă n-aveam ce face.
127
— Mai bine plec, am zis cât de blând puteam.
— Nu! Mi se puse iute în cale. N-ai voie, îmi zise pe nerăsuflate.
De-ncerci, o să chem străjile. O să… o să le zic că m-ai atacat.
Mila pentru ea mă trăgea înapoi, mă dobora. Chiar de le-ar fi chemat, chiar de-ar fi crezut-o, nu aveau cum s-o ajute. Eu eram tovarăşul lui Ahile şi nu se puteau atinge de mine.
Pesemne că pe faţă mi se citeau gândurile, pentru că tresări ca arsă
şi mânia i se reaprinse.
— Te-ai supărat că m-a luat de soaţă, că s-a culcat cu mine. Ai fost gelos. Aşa se şi cuvine. Îşi sumeţi iar bărbia. Nu s-a întâmplat doar o dată.
„S-a întâmplat de două ori.” Ahile îmi mărturisise. Ea îşi închipuia că era în stare să vâre zâzanie între noi, dar nu avea puterea aceea.
— Îmi pare rău, am repetat.
Altceva mai bun nu găseam de zis. El n-o iubea şi n-avea s-o iubească niciodată.
De parcă îmi citise gândul, chipul i se boţi. Lacrimile îi picurară pe podea, înnegrind lespezile cenuşii, pic cu pic.
— Îngăduie-mi să-l chem pe tatăl tău, am spus. Sau pe una dintre surori.
Îşi înălţă privirea către mine.
— Te rog, îmi şopti. Te rog, nu pleca.
Tremura ca varga, ca o fiinţă nou-născută. Înainte, durerile îi fuseseră mărunte şi mereu se găsise cineva care s-o aline. Acum n-avea decât odaia aceasta, pereţii goi şi scaunul stingher, cămăruţa suferinţei ei.
Aproape fără voie, am păşit spre ea. Cu un oftat uşor, ca un prunc somnoros, se lăsă moale şi recunoscătoare în îmbrăţişarea mea.
Lacrimile ei îmi pătrunseră prin tunică; îi înconjuram rotunjimile taliei şi-i simţeam braţele calde şi catifelate. Poate şi el o ţinuse aşa în braţe. Însă Ahile părea departe; strălucirea lui nu-şi avea locul în odaia asta posacă şi sărăcăcioasă. Ea îşi lipise faţa parcă încinsă de febră de pieptul meu. Nu-i vedeam decât creştetul, vârtejul şi buclele încâlcite ale pletelor negre şi lucioase şi pielea lividă de sub ele.
După o vreme, plânsul i se linişti şi mă trase mai aproape. Am simţit cum mă mângâie pe spate, lipită toată de mine. Mai întâi n-am
128
înţeles. Apoi da.
— Nu cred că vrei aşa ceva, i-am zis.
