Mulţimea se liniştit spre a asculta vorbele regelui.

— Îl întâmpin în faţa voastră pe fiul meu preaiubit, singurul meu moştenitor. El vă va conduce glorios la Troia şi se va întoarce triumfător.

Chiar şi sub soarele fierbinte am simţit că mă ia cu răcoare. „Nu se va mai întoarce.” Însă Peleu încă nu ştia asta.

— E bărbat în toată firea şi născut din zeiţă. Aristos Achaion!

Acum nu mai aveam timp să mă gândesc. Oştenii îşi izbeau scuturile cu lăncile, femeile chiuiau, bărbaţii urlau. Am zărit chipul lui Ahile; părea uimit, însă nu-i displăcea. Stătea altfel, am băgat de seamă, cu umerii drepţi, bine înfipt pe picioare. Părea mai în vârstă, chiar mai înalt. Se aplecă să-i şoptească ceva la ureche tatălui său, dar n-am auzit ce spune. Ne aştepta un car – am urcat şi am privit de acolo mulţimea ce venea pe ţărm în urma noastră.

La palat, slujitorii roiau pe lângă noi. Ni se îngădui să mâncăm şi să

bem iute ce ni se oferi, apoi am fost duşi în curtea palatului, unde ne aşteptau două mii cinci sute de oşteni. Când ne-am apropiat, îşi înălţară scuturile dreptunghiulare ce sclipeau ca nişte carapace, salutându-şi noul conducător. Acesta era poate lucrul cel mai ciudat –

că acum el îi conducea pe toţi. Se cuvenea să le ştie tuturor numele şi poveştile. „Nu mai e doar al meu.”

De era cumva tulburat, nici măcar eu nu-mi dădeam seama. L-am urmărit cum îi salută şi le vorbeşte cuvinte răsunătoare, care le semeţeau spinările. Zâmbeau cu gurile până la urechi, adorându-şi prinţul din cap până-n picioare – pletele strălucitoare, mâinile ucigaşe, picioarele iuţi. Se aplecau spre el ca florile spre soare, sorbindu-i splendoarea. Odiseu avusese dreptate: răspândea destulă

lumină pentru gloria tuturor.

N-am mai rămas niciodată singuri. Mereu era nevoie de el – să-şi arunce ochii pe listele cu oşteni şi pe cele cu socoteli, să-şi dea cu părerea despre provizii şi biruri. Foinix, bătrânul sfetnic al tatălui său, ne însoţea peste tot, însă lui Ahile i se puneau o mie de întrebări: Cât din asta? Cât din aia? Care să fie căpitanii? Făcea tot ce putea, apoi

 161 

dădea de ştire:

— Las tot restul în seama înţeleptului Foinix.

În spatele meu, auzeam cum oftează câte o slujnică. Era şi chipeş, şi bine-crescut.

Ştia că eu nu prea aveam ce face pe aici. Când mă privea, îi citeam pe chip o părere de rău tot mai mare. Nu uita niciodată să-mi pună la îndemână tăbliţele şi să-mi ceară părerea, însă nu-i uşuram deloc treaba, căci rămâneam în spate, nepăsător şi tăcut.

Dar nici acolo nu scăpam. Prin toate ferestrele se revărsa larma neîntreruptă a oştenilor fălindu-se, pregătindu-se de luptă, ascuţindu-şi lăncile. Îşi luaseră numele de mirmidoni, „oamenii-furnici”, un vechi titlu de cinste. Încă un lucru pe care Ahile trebuise să mi-l lămurească – legenda potrivit căreia Zeus îi făurise pe locuitorii Ftiei din furnici. Îl priveam cum mărşăluiesc veseli, şir după

şir. Îi vedeam cum visează la prada bogată cu care aveau să se întoarcă şi la glorie. Noi nu aveam asemenea visuri.

Mi-am luat obiceiul să mă fac nevăzut. Pe când ajutoarele îl însoţeau mai departe, eu găseam câte un pretext ca să rămân în urmă: o mâncărime sau o curea desfăcută la sandală. Goneau înainte fără să

mă vadă, dădeau colţul, iar eu rămâneam deodată singur, din fericire.

O apucam pe coridoarele întortocheate pe care le învăţasem cu amar de ani în urmă şi ajungeam recunoscător în odaia noastră pustie.

Acolo mă lungeam pe podeaua rece de piatră şi închideam ochii. Nu puteam să mă abţin să-mi închipui cum avea să sfârşească: de lance sau de spadă, ori strivit de un car de luptă. Sângele ce-i ţâşnea şuvoi din inimă.

Într-o seară din a doua săptămână, pe când stăteam somnoroşi în pat, l-am întrebat:

— Cum îi vei spune tatălui tău? Despre profeţie?

În liniştea nopţii, vorbele răsunară puternic. O clipă, rămase nemişcat. Apoi zise:

— Nu cred c-am să-i spun.

— Niciodată?

Clătină din cap, o umbră aproape nevăzută.

— Nu are ce să facă. Doar să se întristeze.

— Dar mama ta? N-o să-i zică?

 162 

— Nu, spuse el. Printre altele, în ultima zi petrecută în Skiros am pus-o să-mi tăgăduiască şi asta.

M-am încruntat. Nu-mi spusese.

— Ce ţi-a mai făgăduit?

L-am văzut că şovăie, dar între noi nu era loc de minciună, niciodată.

— Am rugat-o să te ocrotească, îmi răspunse. După aceea.

M-am uitat lung la el, cu gura uscată.

— Şi ce-a spus?

Iarăşi tăcere. Apoi, atât de încet încât îmi puteam imagina cum i se îmbujorează obrajii de ruşine, îmi răspunse:

— Nu s-a învoit.

Mai târziu, în timp ce el dormea, iar eu vegheam sub stele, m-am gândit la ce-mi spusese. Mă încălzea să ştiu că o rugase – alunga ceva din răceala acestor zile din palat, unde toată lumea voia să ştie doar de el, şi nimeni de mine.

Cât despre răspunsul zeiţei, nu-mi păsa. Ce nevoie aveam de ajutorul ei? Nu voiam să continui să trăiesc după ce el va muri.

Trecură şase săptămâni – cele şase săptămâni cât dură să fie orânduită oştirea, să fie înzestrate corăbiile, să fie încărcate provizii şi veşminte de-ajuns pentru toată vremea cât va ţine războiul: un an, poate doi. Asediile erau întotdeauna de lungă durată.

Peleu stăruia ca Ahile să ia doar tot ce-i mai bun. Dădu o avere pe platoşe, de-ajuns cât pentru şase-şapte bărbaţi. Erau pieptare din bronz bătut, pe care erau gravaţi lei şi un phoenix ridicându-se din cenuşă, cnemide din piele tare pentru picioare, încinse cu aur, coifuri cu panaş din păr de cal, o spadă argintată, zeci de vârfuri de lance şi două care de luptă uşoare, ce urmau a fi trase de un atelaj de patru cai, printre care şi perechea pe care o primise Peleu de la zei ca dar de nuntă. Îi chema Xanthos şi Balios, Auriul şi Bălţatul, şi dădeau ochii peste cap de nerăbdare când nu goneau slobozi. Ne dădu şi un vizitiu, un băiat mai tânăr decât noi, însă trupeş, ce se ştia a fi iscusit la strunirea cailor nărăvaşi. Îl chema Automedon.

Şi, în sfârşit, mai era o lance lungă, din frasin decojit şi lustruit până ajunsese să lucească precum o flacără cenuşie. De la Chiron,

 163 

spusese Peleu când i-o întinsese fiului său. Ne-am aplecat asupra ei, trecându-ne degetele pe ea, ca pentru a simţi prezenţa centaurului.

Pesemne că un dar atât de minunat îi luase săptămâni de şlefuire iscusită; probabil că începuse lucrul aproape imediat după plecarea noastră. Cunoştea oare ce destin îl aşteaptă pe Ahile sau doar ghicise?