la masă?
Am încuviinţat din cap. Dădu să plece, apoi se opri locului.
— Ciudat, ştii, mi se pare că te-am mai văzut.
— Mă îndoiesc, m-am grăbit să răspund. Eu nu te ştiu.
Mă cercetă o clipă, apoi se dădu bătut, ridicând din umeri.
— Pesemne te confund cu vreun alt tânăr. Ştii cum se zice. Cu cât îmbătrâneşti, cu atât te lasă mintea. Se scărpină gânditor în barbă.
Cine este tatăl tău? Poate pe el îl ştiu.
— Am fost exilat.
— Îmi pare rău, zise el compătimitor. De unde eşti?
— De pe coastă.
— De la miazănoapte sau miazăzi?
— Miazăzi.
Clătină din cap a părere de rău.
— Puteam să jur că eşti din miazănoapte. De pe lângă Tesalia. Ori Ftia. Rotunjeşti la fel ca ei vocalele.
Am înghiţit un nod care mi se pusese în gât. Cei din Ftia rosteau consoanele mai apăsat decât alţii şi lungeau vocalele. Mi se păruse că
sună tare urât până când îl auzisem pe Ahile vorbind. Nu-mi dădusem seama cât de mult ajunsesem să imit graiul lor.
— Nu… ştiam, am mormăit.
Inima îmi bătea foarte iute. De-ar pleca odată!
— Mă tem că sunt blestemat să-mi amintesc lucruri nefolositoare.
Era iarăşi vesel şi surâzător. Nu uita să mă cauţi, dacă hotărăşti să ni te-alături. Sau dacă ştii vreun tânăr cu care s-ar cuveni să vorbesc.
În spatele lui, uşa se închise uşor.
Clopotul vestise cina, iar pe coridoare se înghesuiau slujitori purtând tipsii şi scaune. Când am intrat în sală, oaspetele era deja acolo, laolaltă cu Licomede şi un alt bărbat.
— Chironide, mă întâmpină Licomede, acesta este Odiseu, conducătorul Itacăi.
— Noroc cu gazdele, spuse Odiseu. Mi-am amintit după ce am plecat că nu ţi-am spus cum mă cheamă.
„Iar eu n-am întrebat, pentru că deja ştiam.” Fusese o greşeală, dar se putea drege. Am făcut ochii mari.
136
— Eşti rege? am făcut eu şi m-am lăsat în genunchi, prefăcându-mă uimit şi umil.
— De fapt, e doar prinţ, spuse un glas tărăgănat. Eu sunt regele.
Mi-am înălţat privirea pentru a mă uita în ochii celui de-al treilea bărbat; erau pătrunzători, de un căprui atât de deschis, încât păreau galbeni. Avea barba scurtă şi neagră, ce-i accentua pomeţii piezişi.
— Acesta este Diomede, regele Argosului, spuse Licomede.
Tovarăş al lui Odiseu.
Şi alt peţitor al Elenei, cu toate că nu-mi aminteam nimic în afară
de nume.
— Înălţimea Ta, am spus cu o plecăciune.
N-am apucat să mă tem că mă va recunoaşte, pentru că deja îmi întorsese spatele.
— Mâncăm, atunci? arătă Licomede masa.
Câţiva sfetnici de-ai lui ni se alăturară şi am fost bucuros că m-am putut face nevăzut printre ei. Odiseu şi Diomede nu ne prea băgau în seamă, absorbiţi de discuţia cu regele.
— Cum o duce Itaca? întrebă politicos Licomede.
— Itaca e bine, mulţumesc, răspunse Odiseu. Mi-am lăsat soaţa şi fiul sănătoşi.
