lupt laolaltă cu atâţi războinici de frunte din regatele noastre.

Urmară alte urale tumultuoase, prelungi, care se potoliră cu greu.

Şi în sfârşit, din chipul colţuros al lui Agamemnon se auzi glasul său, pe care şi-l strunise cu-ndelungă răbdare.

— Am într-adevăr cea mai măreaţă oştire din lume. Fii bine-venit în rândurile ei, tinere prinţ din Ftia. Avea un zâmbet tăios. Păcat că

ţi-a luat atât să ajungi.

Era o insinuare aici, însă Ahile nu apucă să răspundă. Agamemnon grăi iarăşi, înălţându-şi vocea peste noi toţi:

— Bărbaţi ai Greciei, destul am zăbovit. Mâine plecăm la Troia.

Mergeţi în tabere şi pregătiţi-vă.

Apoi ne întoarse spatele şi se îndepărtă, mergând pe ţărm. Regii din suita lui îl urmară, risipindu-se pe la corăbii – Odiseu, Diomede, Nestor, Menelau şi alţii. Însă unii rămaseră să-l cunoască pe noul erou: Euripilos din Tesalia şi Antiloh din Pilos, Meriones din Creta şi Podaleirios tămăduitorul. Bărbaţi atraşi de dorinţa de glorie sau înlănţuiţi de jurăminte, veniţi din toate cotloanele regatelor noastre.

Mulţi erau aici de luni de zile, aşteptând să crească grosul oştirii.

După atâta plictiseală, spuseră ei, privindu-l şiret pe Ahile, se bucurau de orice distracţie nevinovată. Mai ales pe seama lui…

— Prinţe Ahile, îi întrerupse Foinix. Iertare că mă vâr în vorbă. M-am gândit că vei dori să ştii că ţi se pregăteşte tabăra.

Glasul înţepat arăta că nu-i încuviinţa deloc fapta, însă n-avea să-l mustre de faţă cu alţii.

— Mulţumesc, vrednice Foinix, spuse Ahile. Şi-acum, dacă ne-ngăduiţi…

Desigur, desigur. Vor veni mai târziu sau mâine. Vor aduce vinul lor cel mai bun, ca să-l bem împreună. Ahile le strânse mâinile, făgăduind să facă întocmai.

În tabără, mirmidonii roiau în jurul nostru, cărând calabalâc şi merinde, stâlpi şi pânze de cort. Un bărbat în uniformă veni şi făcu o plecăciune; era un sol al lui Menelau. Regele său nu putea veni, din păcate, însă îl trimisese pe el să ne întâmpine. Eu şi Ahile am schimbat priviri. Era o stratagemă iscusită – nu câştigaserăm

 169 

prietenia fratelui său, astfel că Menelau nu venise, totuşi se cuvenea să-l întâmpine cumva pe cel mai bun dintre ahei.

— Joacă de ambele părţi, i-am şoptit lui Ahile.

— Nu-şi poate îngădui să mă jignească, dacă-şi vrea soaţa înapoi, îmi şopti şi el.

Primeam să ne arate tabăra? întrebă solul. Da, am răspuns, luându-ne un aer cât mai princiar. Primeam.

Tabăra principală era un haos ameţitor, un balamuc în fierbere –

flamurile, rufele pe sârmă, pânza corturilor ce fluturau toate fără

încetare, trupurile a mii şi mii de bărbaţi ce goneau dintr-o parte în alta. Ceva mai departe se vedea râul, care, de când sosiseră oştirile, îşi coborâse debitul cu vreun picior, aşa cum o dovedea urma veche lăsată pe malul său. Mai era apoi piaţa centrală, agora, cu un altar şi un podium improvizat. În spate de tot, se aflau latrinele – şanţuri lungi şi deschise unde roiau bărbaţi.

Oriunde mergeam, eram priviţi cu atenţie. Îl urmăream îndeaproape pe Ahile, să văd dacă Thetis îi va scălda iarăşi pletele în lumină şi îl va face mai vânjos. Dacă a fost aşa, n-am băgat de seamă; farmecul, din câte vedeam, îi era firesc: simplu, neîmpodobit, falnic.

Le făcea cu mâna oştenilor care se zgâiau la el, zâmbea şi-i saluta din mers. Auzeam vorbele şoptite în bărbi, printre dinţi sparţi şi în mâini aspre, făcute pavăză în dreptul gurilor: Aristos Achaion. Era el oare aşa cum făgăduiseră Odiseu şi Diomede că va fi? Credeau ei oare că

mădularele lui mlădii vor putea ţine piept armatei troiene? Chiar putea un băiat de şaisprezece ani să fie cel mai vrednic războinic dintre noi? Şi pretutindeni unde vedeam întrebările, am văzut şi răspunsurile. Da, încuviinţau ei unul spre celălalt, da, da.

 170 

Capitolul 18

În noaptea aceea m-am trezit sufocat. Eram scăldat în sudoare şi în cort se făcuse o zăpuşeală greu de suportat. Ahile, cu pielea la fel de jilavă, dormea lângă mine.

Am ieşit din cort, dornic să simt briza mării. Însă şi aici aerul era apăsător şi umed. Era ciudat de linişte. Nu auzeam nicio pânză

fluturând, niciun clinchet de ham desfăcut. Până şi marea era mută, de parcă valurile nu se mai izbeau de ţărm. Dincolo de talazuri, era netedă ca o oglindă de bronz lustruit. Nu adia nici pic de vânt, mi-am dat seama. Asta era ciudăţenia. Aerul ce mă apăsa nu se mişca deloc, nici măcar ca un curent uşor. „Dac-o ţine aşa”, mi-amintesc că mi-am zis, „n-o să putem pleca mâine.”

M-am spălat pe faţă, bucurându-mă de răcoarea apei, apoi m-am întors la Ahile şi la somnul agitat şi nedătător de odihnă.

A doua zi dimineaţă a fost la fel. Mă trezesc într-o baltă de sudoare, cu pielea zbârcită şi încinsă. Sorb recunoscător apa pe care ne-o aduce Automedon. Ahile se trezeşte şi-şi trece mâna peste fruntea udă. Se încruntă, iese, revine.

— Nu bate deloc vântul.

Încuviinţez din cap.

— N-o să plecăm azi.

Ai noştri sunt vâslaşi puternici, însă nici măcar ei nu-s în stare să

ne poarte pe valuri o zi întreagă. Ca să ajungem la Troia, avem nevoie de vânt.

Vântul nu vine. Nici în ziua aceea, nici noaptea, nici a doua zi.

Agamemnon e silit să anunţe în piaţă că plecarea se amână din nou.

Şi ne făgăduieşte că vom pleca de îndată ce va bate iarăşi vântul.

Însă vântul nu revine şi pace. Suferim încontinuu din cauza arşiţei, iar aerul pare o pală de foc ce ne pârjoleşte plămânii. Nici nu băgaserăm de seamă cât de opărit e nisipul, cât de aspre ne sunt păturile. Nervii se întind dureros şi izbucnesc gâlcevi. Eu şi Ahile stăm tot timpul în apa mării, căutând mica alinare pe care ne-o oferă.

Pe măsură ce zilele trec, frunţile ni se încreţesc de griji. Două

 171 

săptămâni fără pic de vânt este nefiresc, însă Agamemnon nu face nimic.

— Am să vorbesc cu mama, spune până la urmă Ahile.

Stau şi asud în cort aşteptând s-o cheme. Când se întoarce, îmi spune:

— De la zei ni se trage.