— Moartea ei îţi atârnă deasupra capului.

Strâmbă ironic din gură.

— Îmi acorzi o însemnătate prea mare. Nu sunt decât un sfetnic, Patrocle. Nu căpetenia supremă.

— Ne-ai minţit.

— În legătură cu nunta? Da. Altfel, Clitemnestra nu i-ar fi îngăduit fetei să vină.

„Mama rămasă în Argos.” Mă năpădiră întrebările, însă îi ştiam prea bine vicleşugul. N-aveam de gând să mă las distras de la furia mea. Am împuns aerul cu arătătorul.

— L-ai dezonorat pe el.

Ahile încă nu se gândise la asta, era prea îndurerat de moartea fetei. Însă eu mă gândisem. Îi pătaseră cinstea prin înşelăciunea lor.

Odiseu flutură din mână.

— Oştenii au şi uitat că e amestecat. Au dat totul uitării când sângele fetei a-nceput să curgă.

— Îţi convine să gândeşti aşa.

Îşi turnă vin în pocal şi bău.

— Eşti supărat pe bună dreptate. Dar de ce ai venit la mine? Nu eu am pus mâna pe pumnal, nici pe fată.

— Era sânge! m-am răstit la el. Pe el, pe faţa lui. În gură. Ştii cum se simte acum?

— Se mustră că n-a împiedicat totul.

 177 

— Desigur! am strigat. Mai că i-a pierit glasul.

— E bun la inimă, ridică din umeri Odiseu. Desigur, o calitate admirabilă. Dacă-i uşurează cât de puţin conştiinţa, spune-i că nu degeaba l-am pus pe Diomede să stea unde a stat. Pentru ca Ahile să

vadă totul prea târziu.

Atât îl uram, încât nu mai aveam grai. Odiseu se aplecă în faţă.

— Pot să-ţi dau un sfat? Dacă într-adevăr îi eşti prieten, ajută-l să

scape de mila asta. Merge la Troia să ia vieţi, nu să le salveze. Mă

ţintuia cu ochii săi întunecaţi ca un şuvoi iute. Ahile este o armă, un ucigaş. Nu uita. Poţi să te sprijini în lance ca într-un toiag, dar asta nu-i schimbă rostul.

Auzindu-i vorbele, mi s-a tăiat răsuflarea şi m-am pomenit că mă

bâlbâi:

— Ahile nu e…

— Ba este. Cea mai bună armă făurită de zei. E vremea să afle asta, şi tu la fel. Dacă altceva n-ai auzit din ce am spus, ascultă-mă acum.

Nu ţi-o zic cu răutate.

Nu aveam cum să-i ţin piept, lui sau vorbelor lui ce se înfigeau ca ghimpii, de nu le mai puteai smulge.

— Te înşeli, i-am zis.

Nu-mi răspunse, doar mă privi cum îi întorc spatele şi dau bir cu fugiţii, fără să mai zic nimic.

 178 

Capitolul 19

Am plecat a doua zi în zori, cu restul flotei. De la pupa corabiei noastre, ţărmul Aulis părea ciudat de pustiu. Şanţurile latrinelor şi cenuşa din rugul fetei erau singurele semne că trecuserăm pe-acolo.

Când se deşteptase dimineaţă, îi dădusem lui Ahile de ştire de spusele lui Odiseu – că n-avea cum să-l fi văzut la timp pe Diomede. Mă

ascultă amorţit, cu ochii vineţii, deşi dormise atâta.

— Oricum e moartă, spuse apoi.

Acum mergea încolo şi încoace pe punte, în spatele meu. Încercam să-i arăt una, alta – delfinii ce goneau pe lângă noi, norii umflaţi de ploaie din zare –, însă era nepăsător, neascultându-mă prea atent.

Mai târziu l-am văzut cum stă singur, repetând paşi de luptă şi vânturându-şi încruntat spada.

În fiecare seară, aruncam ancora în alt port; corăbiile noastre nu erau clădite pentru călătorii îndelungate pe mare, ca să stea afundate în apă zile în şir. Nu-i vedeam decât pe oştenii noştri din Ftia şi pe argolidenii lui Diomede. Flota se împărţise, astfel încât să nu fie silită

o singură insulă să găzduiască toată oştirea. Eram sigur că nu era o întâmplare că regele Argosului fusese desemnat să ne însoţească. „Îşi închipuie c-o să fugim?” L-am ocolit pe cât puteam, iar el păru mulţumit să ne dea pace.

Insulele mi se păreau toate aidoma – faleze înalte, albite, ţărmuri aşternute cu pietriş ce ne scrijelea carenele cu unghii de cretă. Adesea erau năpădite de tufişuri ţepoase, mărunte, ce se luptau să-şi facă loc printre măslini şi chiparoşi. Ahile de-abia dacă băga ceva de seamă.

Stătea încovoiat deasupra scutului său, pe care-l lustruia de-ţi lua ochii.

În a şaptea zi am ajuns la Lemnos, în faţa gurii înguste a Hellespontului. Uscatul era mai jos decât mai toate insulele noastre, năpădit de mlaştini şi bălţi sufocate de nuferi. Am găsit un heleşteu ceva mai departe de tabără şi ne-am aşezat pe mal. Gâzele tremurau pe întinderea apei şi dintre buruieni pândeau ochi bulbucaţi. Până la Troia mai aveam doar două zile.

— Cum a fost când l-ai ucis pe băiatul acela?

 179 

Mi-am ridicat privirea. Avea chipul umbrit de pletele ce se revărsau în ochi.

— Cum a fost? am repetat.

Dădu din cap cu ochii la apă, căutând parcă să-i citească

adâncurile.