În tabăra principală, am stat pe dealul ce despărţea nisipul de iarbă

şi am privit în depărtare ţinta călătoriei noastre. Troia. Între ea şi noi se afla un şes înverzit şi era mărginită de două râuri late şi leneşe.

Până şi de la depărtare zidurile sale de piatră sclipeau, oglindind soarele arzător. Ni s-a părut că zărim lucirea metalică a faimoasei Porţi Scheiene, despre ale cărei ţâţâni din bronz se spunea că sunt cât un stat de om.

Mai târziu, aveam să văd de aproape zidurile, pietrele lor pătrate şi cu muchii ascuţite, desăvârşit tăiate şi îmbinate, opera zeului Apollo, după cum spunea legenda. Şi aveam să mă întreb cum va putea fi cucerită vreodată cetatea. Căci zidurile erau prea înalte pentru turnurile de asediu, prea rezistente pentru catapulte şi niciun om sănătos la cap nu s-ar fi încumetat să se caţăre pe întinderea lor netedă, lustruită zeieşte.

Când soarele era aproape la apus, Agamemnon convocă primul sfat. Fusese înălţat un cort uriaş, care era umplut cu câteva şiruri de scaune ce formau un semicerc neregulat. În faţa sfatului stăteau Agamemnon şi Menelau, flancaţi de Odiseu şi Diomede. Unul câte unul, sosiră regii şi-şi ocupară locurile. Învăţaţi de copii să respecte ierarhia, regii mai mărunţi merseră la locurile din spate, lăsându-le pe cele din faţă semenilor mai faimoşi. Ahile se aşeză fără să şovăie în primul rând şi-mi făcu semn să stau lângă el. L-am ascultat, aşteptându-mă ca vreun rege să se împotrivească şi să ceară să fiu scos din sfat. Însă apoi veni Aiax cu fratele său vitreg, bastardul Teucer, iar Idomeneu îşi aduse scutierul şi vizitiul. Se părea că celor mai buni li se îngăduiau capriciile.

 186 

Spre deosebire de sfaturile de care se plângeau toţi la Aulis (fastuoase, fără rost, nesfârşite), acesta se concentra pe lucruri folositoare: latrine, provizii şi strategie. Unii regi susţineau atacul, alţii diplomaţia – oare nu se cuvenea să încercăm mai întâi să ne arătăm buna-creştere? Spre uimirea noastră, Menelau era cel mai înfocat susţinător al tratativelor.

— Mă voi duce bucuros să discut cu ei, spuse el. Acesta mi-e rangul.

— De ce-am mai bătut atât drum, dacă ai de gând să-i convingi să

se predea? se plânse Diomede. Aş fi putut sta acasă.

— Nu suntem sălbatici, se încăpăţână Menelau. Poate vor asculta de raţiune.

— Dar mai degrabă nu vor asculta. De ce să ne pierdem vremea?

— Pentru că, dragă rege al Argosului, dacă războiul va sosi după o încercare de diplomaţie sau o amânare, n-o să părem noi nelegiuiţii, vorbi Odiseu. Şi astfel cetăţile Anatoliei nu vor simţi că este de datoria lor să sară în ajutorul Troiei.

— Atunci te învoieşti şi tu, Itaca? întrebă Agamemnon.

— Poţi să porneşti război în multe feluri, ridică din umeri Odiseu.

Eu am fost mereu de părere că jafurile sunt un început bun. Servesc acelaşi ţel ca diplomaţia, însă câştigul e mai mare.

— Da! Hai să prădăm! behăi Nestor. Mai înainte de orice trebuie să

ne arătăm puterea!

Agamemnon îşi frecă bărbia şi-şi trecu privirea peste rândurile de regi.

— Cred că Odiseu şi Nestor au dreptate. Mai întâi, jafuri. Apoi trimitem o solie. Începem mâine.

Nu mai avea de dat nicio poruncă. Jafurile erau obişnuite în orice asediu – nu atacai cetatea, ci pământurile din jur, de unde aceasta îşi lua grânele şi carnea. Îi ucideai pe cei ce se împotriveau şi îi robeai pe cei ce se plecau. Toată hrana ajungea acum la tine şi le luai fiicele şi soaţele ostatice, ca să-ţi rămână loiali. Cei care scăpau căutau adăpost în cetate, unde ajungeau iute să trăiască la îmbulzeală şi apăreau răzmeriţe şi molime. Până la urmă, porţile tot se deschideau – din deznădejde, dacă nu din onoare.

Speram ca Ahile să se opună, să declare că nu era deloc onorabil să

 187 

căsăpeşti ţărani. Însă el doar încuviinţa din cap, de parcă era al o sutălea asediu la care lua parte şi toată viaţa nu făcuse decât să

conducă bande de jefuitori.

— Încă ceva: dacă suntem atacaţi, nu vreau să se işte haos. Trebuie să păstrăm o rânduială.

Agamemnon se foi pe scaun, părând aproape neliniştit. Avea şi de ce: regii noştri erau certăreţi şi acesta era momentul în care se împărţeau prima oară onorurile, rangurile în ierarhie. Dacă vreunul voia să se răzvrătească împotriva stăpânirii sale, acum sosise vremea să treacă la fapte. Gândul acela părea să-l înfurie şi îşi asprise glasul.

Era un nărav căruia cădea adesea pradă – cu cât îşi simţea mai ameninţat rangul, cu atât devenea mai urâcios.

— Eu şi Menelau vom fi în mijloc, de bună seamă.

Se auzi un murmur slab de nemulţumire, însă Odiseu vorbi ca să-l acopere.

— Foarte înţelept, rege din Micene. Solii vor putea să vă găsească

cu uşurinţă.

— Întocmai, încuviinţă iute Agamemnon, ca şi cum aceea fusese şi ideea sa. În stânga fratelui meu va fi prinţul din Ftia. Iar la dreapta mea, Odiseu. În flancuri se vor afla Diomede şi Aiax.

Acelea erau poziţiile cele mai primejdioase, pe unde duşmanul încerca să ocolească sau să pătrundă. Pe ele trebuia să le păstrăm cu orice preţ, fiind cele mai însemnate.

— Restul se vor hotărî prin tragere la sorţi. Când murmurul se potoli, Agamemnon se ridică. Aşa rămâne. Începem mâine. Raiduri de cum răsare soarele.

Soarele apunea pe când mergeam înapoi pe plajă spre tabăra noastră. Ahile era foarte mulţumit. Unul dintre locurile cele mai însemnate era al lui şi nu trebuise să se lupte deloc ca să-l câştige. Era prea devreme pentru cină, aşa că am urcat pe colina înverzită ce se înălţa la marginea taberei noastre, o culme îngustă ce pornea din pădure. Am zăbovit o clipă acolo, cercetând noua tabără şi marea ce se întindea dincolo de ea. Pletele lui oglindeau lumina tot mai slabă şi chipul îi era îndulcit de umbra serii.

De când cu bătălia de pe apă, mă chinuise o întrebare, însă până

atunci nu apucasem s-o pun.

 188 

— Chiar îi priveşti ca pe nişte animale? Aşa cum spunea tatăl tău?

— Nu îi privesc în niciun fel, răspunse el clătinând din cap.

Deasupra noastră pescăruşii ţipau şi se roteau. Am încercat să mi-l închipui ca pe un ucigaş scăldat în sânge după prădăciunile de mâine.

— Ţi-e teamă? l-am întrebat.

În copacii din spatele nostru, se auzi primul cântec de privighetoare.

— Nu, îmi răspunse. Pentru asta m-am născut.

A doua zi dimineaţă m-au trezit valurile troiene, izbindu-se de ţărmul troian. Ahile încă dormea lângă mine, aşa că am ieşit din cort ca să nu-l trezesc. Nu se vedea niciun nor pe cer şi, ca şi ieri, soarele strălucea pătrunzător, iar marea azvârlea la ţărm perdele mari de lumină. M-am aşezat, simţindu-mă scăldat într-o sudoare înţepătoare.

În mai puţin de un ceas se pleca la prădat. Adormisem cu gândul la asta şi cu acelaşi gând mă trezisem. Deja hotărâserăm împreună ca eu să nu merg. Cei mai mulţi bărbaţi nu mergeau. Era un jaf regesc, menit să acorde primele onoruri celor mai vrednici războinici. Iar pentru Ahile ar fi fost primul prilej adevărat de a face moarte de om.

Da, mai fuseseră şi bărbaţii de ieri, de pe plajă, însă atunci fusese la distanţă şi nu văzuserăm vărsarea de sânge. Ei căzuseră aproape comic, prea departe ca să le vedem chipurile şi durerea.

Ahile ieşi din cort deja îmbrăcat. Se aşeză lângă mine şi se înfruptă