Am tras aer în piept a treia oară.
— Să nu-mi mai rosteşti numele niciodată.
M-am întors spre ea iute şi mi-am pierdut echilibrul. Pietrele îmi jucau sub tălpi, iar vântul îmi şfichiuia faţa. Ca să rămân în picioare, m-am prins de un stei. Apoi am privit în sus.
Era chiar mai palidă decât în alte dăţi, ca primul îngheţ iernatic, iar buzele îi dezveleau dinţii.
— Eşti un neghiob, îmi spuse. Coboară. N-o să-l ajute cu nimic, dacă-ţi pierzi prosteşte viaţa.
Nu eram chiar atât de neînfricat pe cât crezusem şi am tresărit când i-am citit pe chip ura. Însă m-am silit să vorbesc, s-o întreb ceea ce voiam să aflu de la ea.
— Cât mai are de trăit?
Scoase un sunet ca un lătrat de focă şi mi-a luat ceva timp să
înţeleg că râdea.
— De ce? Ai de gând să te pregăteşti pentru asta? Să încerci să
opreşti cumva totul?
Dispreţul îi cuprinsese chipul.
— Da, i-am răspuns. Dacă pot.
Sunetul acela se auzi din nou.
— Te rog, am zis îngenunchind. Te rog, spune-mi.
Poate pentru că m-am lăsat în genunchi, sunetul încetă, iar ea se gândi o clipă, privindu-mă.
— Mai întâi va muri Hector, spuse. Doar atât mi s-a dat de ştire.
„Hector.”
— Îţi mulţumesc, am spus.
148
Îngustă ochii şi şuieră cu un glas ca apa pe tăciunii încinşi.
— Să nu crezi că ai de ce-mi mulţumi. Nu de asta am venit.
Am aşteptat. Era albă la chip ca osul spart.
— Nu va fi aşa uşor cum crede el. Parcele făgăduiesc faimă, dar câtă anume? Va trebui să-şi păzească bine cinstea. E prea credul.
Grecii, scuipă ea cuvântul, sunt ca nişte dulăi încăieraţi pe un os. Nu vor renunţa pur şi simplu la renume de dragul altuia. Eu voi face tot ce pot. Iar tu, urmă privindu-mi braţele deşirate şi genunchii slăbănogi, tu să nu-l faci de ruşine. Înţelegi?
„Înţelegi?”
— Da, am spus.
Şi chiar înţelegeam. Faima lui trebuia să fie pe potriva vieţii cu care plătea. O pală uşoară de vânt îi atinse poalele rochiei şi atunci am ştiut că avea să plece, să se facă nevăzută în peşterile din mare. Ceva îmi dădu curaj.
— Hector e un ostaş iscusit?
— E cel mai bun, îmi răspunse. În afară de fiul meu.
Privirea îi alunecă spre dreapta, în hăul stâncii.
— Vine, zise ea.
Ahile urcă pe culme şi veni lângă mine. Îmi privi faţa şi pielea însângerată.
— Ţi-am auzit glasul, spuse.
— Am vorbit cu mama ta, am recunoscut.
Se lăsă în genunchi şi-mi luă un picior în poală. Culese cu blândeţe aşchiile de piatră din răni, şterse ţărâna şi praful de calcar. Îşi rupse o fâşie de la poalele tunicii şi o apăsă bine, ca să oprească sângele.
L-am strâns de mână.
— Nu trebuie să-l ucizi pe Hector, i-am zis.
Îşi înălţă chipul frumos mărginit de pletele aurii, privindu-mă.
