De uimire şi şoc, mi se aprinseră obrajii. Lângă mine, l-am auzit pe Ahile ţinându-şi răsuflarea.
— Ei, haideţi, n-aveţi de ce vă ruşina, e ceva destul de răspândit printre băieţi. Odiseu se scărpină gânditor în barbă. Deşi voi nu mai sunteţi băieţi. Câţi ani aveţi?
— Nu-i adevărat, am spus.
Sângele din obraji mă făcuse să izbucnesc. Glasul îmi răsună
puternic pe ţărm.
— Adevărul este ceea ce cred oamenii, iar ei asta cred despre voi, zise Odiseu ridicând din sprânceană. Dar poate se înşală. Dacă vă
îngrijorează zvonul, atunci lăsaţi-l în urmă când plecaţi la război.
— Nu te priveşte pe tine, prinţe din Itaca, spuse Ahile pe un ton încordat şi mânios.
— Îmi cer iertare dacă v-am jignit, zise Odiseu ridicând mâinile.
Eu doar am venit să vă zic noapte bună şi să văd dacă totul vă este pe plac. Prinţe Ahile. Patrocle.
Cu o înclinare din cap, se întoarse la cortul lui.
Când am intrat în cort, între noi se lăsă tăcerea. Mă întrebasem când se va întâmpla şi asta. Cum spusese şi Odiseu, mulţi băieţi se iubeau între ei, însă renunţau după ce mai creşteau sau o făceau cu sclavi, ori cu băieţi plătiţi. Bărbaţilor din neamul nostru le plăcea să
cucerească şi nu se încredeau într-un bărbat care fusese cucerit.
„Să nu-l faci de ruşine”, îmi spusese zeiţa. Şi se gândise şi la asta atunci când o spusese.
— Poate că are dreptate, am zis.
Ahile ridică fruntea şi se încruntă.
— Doar nu vorbeşti serios.
— Nu vreau să zic… Mi-am frânt mâinile. Tot cu tine aş fi. Dar aş
putea să dorm afară, ca să nu sară în ochi. Nu ţin neapărat să fiu de faţă când te sfătuieşti cu ceilalţi. Eu…
— Nu. Celor din Ftia nu le pasă. Iar restul n-au decât să vorbească.
Tot Aristos Achaion o să fiu.
„Cel mai bun dintre ahei.”
153
— Dar astfel onoarea ţi-ar putea fi pătată.
— Atunci e pătată şi gata, zise el, sumeţindu-şi îndârjit bărbia.
Sunt neghiobi dacă atârnă gloria mea de asta.
— Dar Odiseu…
Ochii lui verzi ca frunzele primăvăratice se aţintiră într-ai mei.
— Patrocle, le-am dat destule. Nu voi renunţa şi la asta.
După aceea, n-a mai fost nimic de zis.
A doua zi, pe când corabia plutea mânată de vântul de miazăzi, ne-am dus la Odiseu, care stătea la proră.
— Prinţe, îi spuse Ahile cu glas oficial şi fără zâmbetele copilăreşti din ziua trecută, vreau să-mi vorbeşti despre Agamemnon şi despre ceilalţi regi. Aş dori să ştiu cine sunt bărbaţii cu care voi lupta împreună şi cu ce prinţi mă voi război.
— Foarte înţelept, prinţe Ahile.
Dacă Odiseu observase vreo schimbare, nu zise nimic. Ne duse la băncuţele de la baza catargului mare, sub pânza pântecoasă.
— De unde să încep? Îşi scărpină cicatricea de pe picior, aproape absorbit cu totul; la lumina zilei, se vedea şi mai bine, lipsită de păr şi zbârcită cum era. Ar fi Menelau, a cărui soaţă mergem s-o recăpătăm.
După ce Elena l-a ales de bărbat – Patrocle poate să-ţi povestească
despre asta –, el a ajuns regele Spartei. E socotit bărbat vrednic, neînfricat în luptă şi îndrăgit în lume. Mulţi regi i s-au alăturat, nu doar aceia siliţi de jurămintele pe care le-au făcut.
— Cum ar fi? întrebă Ahile.
Odiseu îi socoti pe degetele lui groase, de ţăran.
