În sfârşit, la amiază am văzut-o în faţa intrării. Mă urmărea pe jumătate ascunsă după faldurile pânzei. Când văzu c-am observat-o, se întoarse iute şi dădu să plece.

— Stai! am strigat.

Înlemni pe loc. Tunica pe care o purta – dintr-ale mele – îi atârna până mai jos de genunchi şi o făcea să arate foarte tânără. Ce vârstă

avea oare? Nici nu ştiam.

M-am dus la ea.

— Bună.

Se zgâia la mine cu ochii mari. Îşi strânsese părul la spate, dând la iveală pomeţii delicaţi. Era foarte frumoasă.

— Ai dormit bine?

Nu ştiu de ce îi vorbeam atât. Mă gândeam că poate o linişteşte.

Chiron spusese odată că trebuie să le vorbeşti pruncilor ca să-i domoleşti.

— Patrocle, am zis, arătându-mă cu degetul.

Mă privi iute, apoi îşi feri ochii.

— Pa-tro-cle, am repetat rar.

Nu răspunse, nici nu se mişcă – se ţinea cu o mână de pânza de la intrarea cortului. M-am simţit ruşinat. O speriam.

— Te las atunci, am zis.

Am înclinat din cap şi am dat să plec. Ea grăi ceva, cu glas atât de jos, că n-am auzit. M-am oprit.

— Poftim?

— Briseis, repetă arătând spre sine.

— Briseis? am zis.

Încuviinţă sfioasă. Acela a fost începutul.

Până la urmă s-a dovedit că vorbea o boabă de greacă. Câteva cuvinte pe care le reţinuse de la tatăl ei, care o învăţase să le spună

când aflase că oştile sunt pe drum. „Milă” era unul dintre ele. „Da” şi

„te rog” şi „ce doreşti?”. Tatăl îşi pregătise fiica pentru robie.

 196 

În timpul zilei, în afară de noi, nu era aproape nimeni în tabără.

Stăteam pe nisip şi ne spuneam cuvinte poticnite. Am ajuns mai întâi să-i înţeleg expresiile de pe chip, liniştea plină de gânduri din ochi, zâmbetele fugare pe care le ascundea cu palma. La început, nu puteam să vorbim despre mare lucru, dar nu-mi păsa. Când stăteam cu ea, iar valurile ne scăldau prietenos picioarele, mă simţeam împăcat. Mai că-mi amintea de mama, însă ochii lui Briseis erau iscoditori aşa cum ai mamei nu fuseseră niciodată.

Uneori, după-masă, ne plimbam prin tabără, arătând obiecte al căror nume nu-l ştia. Cuvintele curgeau atât de iute unele peste altele, că în curând a trebuit să recurgem la gesturi complicate.

„Pregătit masa, visat urât.” Chiar şi când arătam cu stângăcie ce voiam să spun, Briseis înţelegea şi tălmăcea prin gesturi atât de amănunţite, încât parcă simţeam mirosul cărnii gătite. Zâmbeam adesea văzându-i iscusinţa şi ea mă răsplătea cu surâsul ei tainic.

Jafurile continuau. Zi de zi, Agamemnon urca pe podium printre prăzi şi ne dădea de ştire:

— Nimic nou.

Nimic nou, adică nici picior de oştean, niciun semn, niciun sunet dinspre cetate. Stătea îndărătnică în zare şi ne lăsa în aşteptare.

Bărbaţii îşi găseau alte alinări. După Briseis, aproape în fiecare zi apăru pe podium câte o fată sau două. Toate erau ţărăncuţe cu mâini pline de bătături şi nasuri jupuite, învăţate cu munca grea în soare.

Agamemnon îşi luă partea şi alţi regi făcură la fel. Acum le vedeai învârtindu-se peste tot printre corturi, vărsând găleţi de apă pe rochiile lungi şi mototolite, pe care le purtaseră în ziua când fuseseră

răpite. Serveau fructe, brânză şi măsline, tăiau carnea şi umpleau cupele cu vin. Aşezate pe nisip, lustruiau platoşe, ţinându-le carapacele între picioare. Câteva chiar ţeseau, depănând fire din gheme încâlcite din lâna oilor pe care le luaserăm cu japca.

Noaptea ele serveau în alte feluri şi mă încordam când auzeam ţipetele ce ajungeau până şi în colţul nostru de tabără. Încercam să

nu mă gândesc la satele lor arse şi la taţii morţi, însă era greu să alung asemenea gânduri. Jafurile rămâneau întipărite pe chipurile tuturor fetelor, o durere întinsă ca o pată, ce le făcea ochii să fie şovăitori şi

 197 

uzi precum căldările ce li se izbeau de picioare. Pe feţe li se vedeau şi vânătăi, pricinuite de pumni şi coate, iar uneori cercuri perfecte, urmele cozilor de lance pe frunte sau pe tâmplă.

Abia mă puteam uita la fetele astea ce ajungeau împleticindu-se în tabără şi erau împărţite în stânga şi-n dreapta. Îl trimiteam pe Ahile să le ceară drept pradă, să caute cât mai multe, iar bărbaţii făceau glume pe seama lăcomiei lui, virilităţii lui nepotolite. „Nici nu ştiam că-ţi plac fetele”, râdea Diomede.

Fiecare fată nou-sosită mergea mai întâi la Briseis, care o alina cu blândeţe în graiul ei anatolian. I se îngăduia să se spele, primea veşminte noi şi se muta în cort cu celelalte. Am ridicat altul, mai mare, ca să încapă toate: opt, zece, unsprezece fete. Eu şi Foinix vorbeam mai mult cu ele, iar Ahile stătea deoparte. Ştia că ele îl văzuseră când le omorâse fraţii, iubiţii şi taţii. Unele lucruri nu se puteau ierta.

Încet-încet, nu le mai fu aşa de frică. Depănau fire, stăteau la taifas în limba lor, învăţându-se una pe alta cuvinte pe care le prinseseră de la noi – cuvinte folositoare, ca „brânză” sau „apă” sau „lână”. Nu erau la fel de agere ca Briseis, dar tot reţineau câte ceva, cât să poată vorbi cu noi.

Briseis veni cu ideea să-mi petrec cu ele câteva ceasuri în fiecare zi, ca să le învăţ. Însă lecţiile erau mai grele decât crezusem: fetele erau neîncrezătoare, făceau mereu schimb de priviri şi nu ştiau cum să ia faptul că apărusem brusc în viaţa lor. Tot Briseis le linişti şi, datorită

ei, care aducea câte o lămurire sau intervenea cu un gest ce descâlcea lucrurile, lecţiile putură deveni mai complicate. Acum vorbea destul de bine greceşte şi lăsam tot mai mult lucrurile în seama ei. Era o profesoară mai bună şi mai amuzantă decât mine. Când mima ceva, izbucneam toţi în râs: o şopârlă cu ochi somnoroşi, doi câini încăieraţi. Era uşor să rămân cu ele până târziu, când auzeam scârţâitul carului şi răpăitul bronzului în depărtare şi mă întorceam să-l întâmpin pe Ahile al meu.

Era uşor să uit, în momentele acelea, că războiul nu începuse însă

cu adevărat.

 198 

Capitolul 22

Oricât de victorioase ar fi fost navalele cotropitoare ale oştirii noastre, nu erau nimic mai mult de-atât. Bărbaţii ucişi erau ţărani şi negustori din urzeala uriaşă de sate ce susţineau cetatea cea mare –

nu oşteni. În sfaturi, Agamemnon strângea tot mai tare din fălci, iar bărbaţii erau neliniştiţi: Unde era lupta ce ne fusese făgăduită?