— Da.
— Dar ăsta? De ăsta sigur n-aş fi uitat, urmă el zâmbind pisiceşte.
Spune-mi că n-am uitat.
— N-ai uitat.
158
— Mai e şi ăsta. Mâna i se oprise. De ăsta sigur ţi-am zis.
— Mai zi-mi, i-am răspuns închizând ochii.
Mai târziu, Ahile doarme lângă mine. Furtuna lui Odiseu sosise şi pânza aspră a cortului tremură sub palele de vânt. Ascult iar şi iar loviturile usturătoare ale valurilor ce-şi varsă furia asupra ţărmului.
Ahile se foieşte în somn şi aerul se mişcă odată cu el, purtând mirosul dulceag de mosc al trupului său. „Asta îmi va lipsi”, îmi spun. „Mai bine mă omor decât să-i duc dorul”, îmi spun. „Cât timp ne-a mai rămas?” mă întreb.
159
Capitolul 16
Am ajuns în Ftia a doua zi. Soarele tocmai ce trecuse de nămiază şi stăteam cu Ahile privind peste parapet.
— Vezi?
— Ce să văd?
Ca de obicei, avea ochii mai ageri decât mine.
— Ţărmul. Arată ciudat.
Când ne-am apropiat, am înţeles de ce. Era ticsit de lume forfotitoare, care se zgâia la noi. Şi larma: mai întâi părea să vină de la valurile spintecate de corabie, un urlet dezlănţuit. Însă cu fiece bătaie de vâslă, se auzea tot mai tare, până când ne-am dat seama că erau glasuri ce strigau ceva. Se auzea iar şi iar. Prinţul Ahile! Aristos Achaion!
Când corabia trase la ţărm, în aer se înălţară mii de braţe şi mii de gâtlejuri sloboziră urale. Orice alt zgomot – lemnul schelei lovindu-se de stâncă, poruncile mateloţilor – se pierdea în larmă. Ne uitam înmărmuriţi.
Poate chiar de-atunci vieţile noastre n-au mai fost niciodată la fel.
Nu dinainte, în Skiros, nici mai înainte, pe Muntele Pelion. Ci aici, când începeam să înţelegem splendoarea ce-l va urma de-a pururi oriunde se va duce. Alesese să devină o legendă vie şi acesta era doar începutul.
Ahile şovăi şi mi-am pus mâna peste a lui, ferind-o de privirea mulţimii.
— Du-te, l-am îndemnat. Te aşteaptă.
Ahile păşi pe schelă, înălţându-şi braţul în semn de salut, şi mulţimea urlă până o lăsă glasul. Parcă mă temeam să nu năvălească
pe corabie, însă oştenii îşi făcură loc şi se înşiruiră de-a lungul schelei, croind o cale prin mulţime.
El se întoarse spre mine şi spuse ceva. Nu l-am auzit, dar am înţeles. „Vino cu mine.” Am încuviinţat şi am luat-o la pas. De amândouă părţile, mulţimea se izbea de stavila ostaşilor. La capăt ne aştepta Peleu. Avea chipul ud şi nici nu încercă să-şi şteargă lacrimile.
Îl cuprinse pe Ahile în braţe şi-l ţinu aşa timp îndelungat.
160
— Ni s-a întors prinţul! se auzi glasul său, mai adânc decât mi-l aminteam, răsunând până departe, pe deasupra larmei.
Mulţimea se liniştit spre a asculta vorbele regelui.
— Îl întâmpin în faţa voastră pe fiul meu preaiubit, singurul meu moştenitor. El vă va conduce glorios la Troia şi se va întoarce triumfător.
Chiar şi sub soarele fierbinte am simţit că mă ia cu răcoare. „Nu se va mai întoarce.” Însă Peleu încă nu ştia asta.
— E bărbat în toată firea şi născut din zeiţă. Aristos Achaion!
Acum nu mai aveam timp să mă gândesc. Oştenii îşi izbeau scuturile cu lăncile, femeile chiuiau, bărbaţii urlau. Am zărit chipul lui Ahile; părea uimit, însă nu-i displăcea. Stătea altfel, am băgat de seamă, cu umerii drepţi, bine înfipt pe picioare. Părea mai în vârstă, chiar mai înalt. Se aplecă să-i şoptească ceva la ureche tatălui său, dar n-am auzit ce spune. Ne aştepta un car – am urcat şi am privit de acolo mulţimea ce venea pe ţărm în urma noastră.
La palat, slujitorii roiau pe lângă noi. Ni se îngădui să mâncăm şi să
bem iute ce ni se oferi, apoi am fost duşi în curtea palatului, unde ne aşteptau două mii cinci sute de oşteni. Când ne-am apropiat, îşi înălţară scuturile dreptunghiulare ce sclipeau ca nişte carapace, salutându-şi noul conducător. Acesta era poate lucrul cel mai ciudat –
că acum el îi conducea pe toţi. Se cuvenea să le ştie tuturor numele şi poveştile. „Nu mai e doar al meu.”
De era cumva tulburat, nici măcar eu nu-mi dădeam seama. L-am urmărit cum îi salută şi le vorbeşte cuvinte răsunătoare, care le semeţeau spinările. Zâmbeau cu gurile până la urechi, adorându-şi prinţul din cap până-n picioare – pletele strălucitoare, mâinile ucigaşe, picioarele iuţi. Se aplecau spre el ca florile spre soare, sorbindu-i splendoarea. Odiseu avusese dreptate: răspândea destulă
lumină pentru gloria tuturor.
