mă ţin pe picioare. Eram în stare să desluşesc alţi oşteni, nu doar bucăţi din ei, carne străpunsă, bronz. Puteam chiar să mă mişc, în raza ocrotirii lui Ahile, de-a lungul şirurilor de atac, căutându-i pe ceilalţi regi. Cel mai aproape era Agamemnon, iscusit în mânuirea lăncii, mereu în spatele grosului micenienilor săi de rang înalt. De la adăpostul acela, urla porunci şi azvârlea lancea. Era adevărat că se pricepea: nimerise capetele a douăzeci de oameni.

Spre deosebire de mai-marele său, Diomede era neînfricat. Se bătea ca o fiară, o jivină sălbatică, năpustindu-se înainte cu dinţii dezgoliţi şi izbind iute în toate părţile, astfel încât nu străpungea, ci mai degrabă smulgea carnea de pe oase. Apoi se apleca precum un lup deasupra leşului, ca să-l prade, azvârlind bucăţile de aur şi de bronz în carul său, după care trecea mai departe.

Odiseu purta un scut uşor şi-şi înfrunta vrăjmaşii încovoiat ca un urs, ţinând lancea aplecată în mâna arsă de soare. Îl cerceta pe troian cu ochi scăpărători, urmărindu-i zvâcnirea muşchilor pentru a ghici unde şi cum o să îndrepte lancea. Când aceasta trecea pe lângă el fără

să-l lovească, se năpustea asupra lui şi-l străpungea de-aproape, ca un pescar cu suliţa. La sfârşitul zilei, platoşa îi era scăldată în sânge.

Am început să-i recunosc şi pe troieni: Paris, slobozind săgeţi la întâmplare dintr-un car ce gonea pe câmp. Chipul său, chiar şi încins sub apăsarea coifului, avea un soi de frumuseţe crudă – cu oase fine ca degetele lui Ahile. Cu o înfumurare înnăscută, îşi izbea de parapetul carului şoldurile zvelte, iar himationul roşu îi cădea pe umeri în falduri bogate. Nu era de mirare că Afrodita îl îndrăgise; părea la fel de vanitos ca ea.

De departe, desluşindu-se când şi când printre şirurile de oşteni în mişcare, l-am zărit pe Hector. Era întotdeauna singur, straniu de solitar în spaţiul numai al lui pe care i-l ofereau ceilalţi oşteni. Era vrednic, sigur pe el şi chibzuit, şi-şi gândea fiecare gest. Avea mâini mari şi bătucite de muncă şi uneori, pe când ne retrăgeam, îl vedeam spălându-le de sânge ca să se roage neîntinat. Era un bărbat ce iubea încă zeii, chiar dacă fraţii şi verii îi erau seceraţi din pricina lor; lupta aprig pentru ai lui, nu pentru pojghiţa subţire a faimei. Apoi rândurile oştenilor se strângeau, şi el dispărea.

N-am încercat niciodată să mă apropii de el, şi nici Ahile, care,

 206 

după ce-l zărea, se întorcea să înfrunte alţi troieni, avântându-se în alte cete. Mai târziu, dacă Agamemnon îl întreba când avea de gând să-l înfrunte pe prinţul troian, Ahile îşi arăta cel mai nevinovat şi mai înnebunitor zâmbet şi spunea:

— Ce rău mi-a făcut mie Hector?

 207 

Capitolul 23

Într-o zi de sărbătoare, nu mult după sosirea la Troia, Ahile se deşteptă în zori.

— Unde te duci? l-am întrebat.

— S-o văd pe mama, îmi răspunse şi ieşi din cort înainte să mai apuc să spun ceva.

Mama lui… Cumva sperasem, prosteşte, că n-o să vină aici. Că

durerea sau drumul lung o vor ţine departe. Însă fireşte că nu fusese aşa. Ţărmul Anatoliei nu era cu nimic mai greu de atins decât ţărmul grecesc. Iar durerea n-o făcea decât să petreacă şi mai mult timp cu el. Ahile pleca în zori şi se-ntorcea când soarele era aproape în înaltul cerului. Eu aşteptam, plimbându-mă de colo-colo, fără astâmpăr.

Chiar avea atâtea să-i zică, de nu se mai întorcea odată? Mă temeam de vreo nenorocire cerească. De vreun dictat zeiesc ce avea să mi-l smulgă.

Briseis venea adesea să aştepte cu mine.

— Vrei să ne plimbăm până-n pădure? mă întreba.

Simpla dulceaţă a glasului ei jos, dorinţa ei de a mă alina mă ajutau să uit de mine. Plimbările prin pădure, alături de ea, mă linişteau întotdeauna. Părea să-i cunoască toate tainele, precum Chiron: unde se ascundeau ciupercile şi unde-şi săpau iepurii vizuinile. Începuse chiar să mă înveţe numele locale ale plantelor şi copacilor.

Când terminam, stăteam pe marginea culmii, privind în jos spre tabără, ca să văd când se întoarce Ahile. În ziua aceea, Briseis culesese un coşuleţ cu coriandru, iar mirosul de frunze verzi era peste tot în jurul nostru.

— Sunt sigură că va veni repede, spuse ea.

Vorbele îi erau ca pielea nouă, încă ţepene şi clar definite, nu lustruite de întrebuinţare. Când n-am răspuns, mă întrebă:

— Unde stă atât?

De ce să nu afle şi ea? Doar nu era nicio taină.

— Mama lui e zeiţă, i-am zis. Nereidă. Se duce s-o vadă.

Mă aşteptasem să fie uimită sau înfricoşată, însă doar încuviinţă

din cap.

 208 

— Mi se părea mie că e… ceva. Nu se… Se întrerupse. Nu se mişcă

precum oamenii.

— Cum se mişcă oamenii? am întrebat-o, zâmbind.

— Ca tine, îmi răspunse.

— Neîndemânatic, adică.

Nu cunoştea cuvântul. I-am arătat ce vreau să zic, cu gând s-o înveselesc, însă ea scutură vehement din cap.

— Nu, tu nu eşti aşa. Nu asta am vrut să spun.

N-am mai aflat ce voia să spună, căci în clipa aceea Ahile ajunse pe culme.

— Ştiam că aici o să vă găsesc, spuse el.

Briseis se scuză şi se retrase în cortul ei. Ahile se trânti pe pământ, cu mâna sub cap.

— Mor de foame, zise.

— Poftim.

I-am dat brânza care ne rămăsese de la prânz. O mâncă

recunoscător.

— Ce-ai discutat cu mama ta? l-am întrebat uşor neliniştit.

Ceasurile cât stătea cu ea nu-mi erau interzise, însă erau întotdeauna rupte de viaţa noastră. Răsuflă din greu, aproape oftând.

— Îşi face griji pentru mine, îmi răspunse.

— De ce?

M-am zburlit puţin aflând că se perpeleşte de grija lui; asta era treaba mea.

— Spune că s-a iscat zâzanie între zei, că se sfădesc între ei din pricina războiului nostru, unii de partea unei tabere, alţii de partea celeilalte. Se teme de faptul că zeii mi-au făgăduit faimă, însă n-au spus şi cât de multă.