Nu mai e mult, ne asigura Odiseu. Ne amintea şuvoiul neîntrerupt de pribegi care se adăposteau în Troia. Pesemne că cetatea era gata să

dea pe dinafară. Familiile înfometate vor tăbărî în palat, iar corturi ridicate la repezeală vor ticsi străzile oraşului. Era doar o chestiune de timp, ne zise el.

Ca iscat de cuvintele sale, chiar a doua zi dimineaţă un steag de solie flutură deasupra zidurilor Troiei. Străjerul de veghe alergă pe plajă ca să-i dea de ştire lui Agamemnon: regele Priam se învoia să

primească o solie.

Vestea aprinse toată tabăra. Într-un fel sau altul, ceva tot trebuia să

se întâmple. Aveau s-o predea pe Elena sau urma să ne luptăm cum se cuvine pentru ea, pe câmp.

Sfatul regesc îi trimise pe Menelau şi pe Odiseu, cea mai potrivită

alegere. De cum se lumină de ziuă, cei doi plecară pe caii lor sprinţari, bine ţesălaţi, în clinchete de podoabe. I-am urmărit străbătând şesul larg şi înverzit al Troiei şi făcându-se nevăzuţi în ceaţa zidurilor cenuşii, întunecate.

Am aşteptat cu Ahile în cort, întrebându-ne ce se va întâmpla.

Aveau s-o vadă pe Elena? Paris n-ar fi îndrăznit s-o ţină departe de soţul ei şi n-ar fi îndrăznit nici s-o arate. Menelau nu purta nicio armă

la vedere când plecase, poate cu gândul că nu va fi în stare să se înfrâneze.

— Ştii de ce Elena l-a ales tocmai pe el? mă întrebă Ahile.

— Pe Menelau? Nu.

Îmi aminteam chipul regelui în sala lui Tindar, strălucind de sănătate şi veselie. Era chipeş, dar nu cel mai chipeş dintre toţi. Era puternic, dar mulţi erau mai bogaţi şi mai faimoşi pentru isprăvile lor decât el.

 199 

— Nu s-a zgârcit deloc cu darul. Iar sora ei era măritată cu fratele lui, poate a contat şi asta.

Ahile chibzui, cu mâinile sub ceafă.

— Crezi că ea s-a dus de bunăvoie cu Paris?

— Cred că dacă a făcut asta, n-o să recunoască în faţa lui Menelau.

— Hmm. Se bătu uşor cu degetul în piept, cugetând. Trebui să fi fost totuşi de bunăvoie. Palatul lui Menelau e ca o fortăreaţă. Dacă s-ar fi zbătut şi-ar fi ţipat, cineva ar fi auzit. Ştia că regele va veni după

ea, ca să-şi apere cinstea, dacă nu din alt motiv. Şi că Agamemnon va profita de prilej ca să invoce legământul.

— Eu n-aş fi ştiut.

— Tu nu eşti soaţa lui Menelau.

— Deci crezi că a făcut-o voit? Ca să işte război? am întrebat uluit.

— Poate. Se spunea că e cea mai frumoasă femeie din regatele noastre. Acum se spune că-i cea mai frumoasă femeie din lume. Urmă

pe tonul cântat al aezilor: Au venit după ea o mie de corăbii.

O mie era numărul pomenit de aezii lui Agamemnon – o mie o sută optzeci şi şase nu dădea bine în vers.

— Poate chiar s-a îndrăgostit de Paris.

— Poate că se plictisise. Dacă m-ai ţine zece ani închis în Sparta, şi mie mi-ar veni să-mi iau câmpii.

— Poate a silit-o Afrodita.

— Poate o vor aduce înapoi, cu ei.

Am chibzuit.

— Cred că Agamemnon va ataca oricum.

— Şi eu cred la fel. Ei nici măcar nu mai vorbesc despre Elena.

— Doar când le ţin cuvântări soldaţilor.

Am tăcut o vreme.

— Tu pe care peţitor l-ai fi ales?

L-am îmbrâncit şi el izbucni în râs.

Se întoarseră la căderea serii, singuri. Odiseu povesti sfatului ce se întâmplase, în vreme ce Menelau tăcu. Regele Priam le făcuse o primire caldă şi îi ospătase în sala sa. Apoi stătuse în faţa lor, cu Paris şi Hector de-o parte şi de cealaltă şi cu ceilalţi patruzeci şi opt de fii orânduiţi în spate. „Ştim de ce-aţi venit”, spusese. „Însă doamna cu

 200 

pricina nu doreşte să se întoarcă şi ne-a cerut ocrotire. N-am refuzat niciodată să apăr o femeie şi n-am să încep tocmai acum.”

— Isteţ, spuse Diomede. Au găsit o cale să se dezvinovăţească.

— Le-am spus că dacă sunt atât de hotărâţi, nu mai e nimic de zis, continuă Odiseu.

Agamemnon se ridică în picioare, rostind cu glas solemn şi răsunător:

— Într-adevăr, nu mai e nimic de zis. Am încercat să cădem la înţelegere şi am fost respinşi. Dacă vrem să ne păstrăm onoarea, nu ne mai rămâne decât războiul. Mâine veţi merge să câştigaţi gloria pe care-o meritaţi, toţi până la unu.

Mai spuse şi altele, dar n-am mai auzit nimic. „Toţi până la unu.”

Mă potopi teama. Cum de nu mă gândisem? Fireşte că se vor aştepta să lupt. Acum eram în război şi toţi trebuiau să-şi facă datoria. Mai cu seamă cel mai apropiat tovarăş al lui Aristos Achaion.

În noaptea aceea, abia dacă am pus geană pe geană. Lăncile sprijinite de pereţii cortului păreau cu neputinţă de lungi şi-mi storceam mintea ca să-mi amintesc câteva lecţii – cum să le ridic, cum să mă feresc de lovituri. Parcele nu spuseseră nimic despre mine, despre cât aveam de trăit. L-am trezit înspăimântat pe Ahile.