— Meriones, Idomeneu, Filoctet, Aiax. Amândoi Aiax, cel Mare şi cel Mic.
Unul dintre ei era cel pe care mi-l aminteam din sala lui Tindar, o matahală cu scut; pe celălalt nu-l ştiam.
— Bătrânul rege Nestor din Pilos va fi şi el acolo.
Ştiam numele acela, era al celui care călătorise în tinereţe cu Iason în căutarea Lânii de Aur. Nu mai putea de mult să lupte, dar îşi aducea feciorii la război şi era bun de sfetnic.
Ahile avea chipul hotărât şi ochii adumbriţi.
— Dar troienii?
154
— Priam, desigur. Regele Troiei. Se zice c-ar avea cincizeci de feciori crescuţi toţi cu sabia-n mână.
— Cincizeci de fii?
— Şi cincizeci de fiice. Se zice c-ar fi evlavios şi iubit de zei. Şi fiii săi au ajuns faimoşi – Paris, desigur, iubit de zeiţa Afrodita şi mult lăudat pentru frumuseţea lui. Până şi mezinul, care-abia a împlinit zece ani, se zice că ar fi cumplit. Troilus parcă-l cheamă. Mai au un văr de neam zeiesc de partea lor. Îl cheamă Enea şi e chiar fiul Afroditei.
— Dar Hector? întrebă Ahile fără să-l scape din ochi.
— Cel mai mare fiu şi moştenitorul lui Priam, îndrăgit de zeul Apollo. Cel mai puternic apărător al Troiei.
— Cum arată?
— Nu ştiu, zise Odiseu, ridicând din umeri. Se spune c-ar fi spătos, dar aşa se zice despre mai toţi eroii. Tu îl vei întâlni înaintea mea, aşa că tu va trebui să-mi spui.
— De ce zici asta? întrebă Ahile mijindu-şi ochii.
Odiseu îşi luă o expresie ironică.
— După cum ar spune şi Diomede, eu sunt un ostaş priceput, dar atât – altele sunt iscusinţele mele. De-ar fi să-l întâlnesc pe Hector pe câmpul de bătaie, nu m-aş mai întoarce cu veşti despre el. Cu tine, desigur, altfel stau lucrurile. După ce-l vei ucide, te vei acoperi de cea mai mare glorie.
Am simţit că mă ia cu frig.
— Poate, însă nu văd de ce l-aş omorî, răspunse Ahile cu răceală.
Doar nu mi-a făcut nimic.
Odiseu chicoti, de parcă tocmai auzise o glumă.
— Dacă toţi oştenii i-ar omorî doar pe cei care le-au pricinuit vreun neajuns, Peleiene, n-am mai avea războaie. Arcui o sprânceană.
Deşi n-ar fi o idee aşa de rea. În lumea aceea, poate că eu aş fi Aristos Achaion şi nu tu.
Ahile nu răspunse. Se întorsese să se uite la valurile de sub noi.
Lumina îi scălda obrazul de părea să ardă.
— Nu mi-ai zis nimic despre Agamemnon, spuse el.
— Da, prea puternicul rege din Micene, zise Odiseu lăsându-se pe spate. Vlăstar mândru al casei lui Atreu. Străbunicul său, Tantal, era
155
fiul lui Zeus. Pesemne că i-ai auzit povestea.
Toţi ştiam despre chinurile veşnice ale lui Tantal. Drept pedeapsă
pentru că le nesocotise puterea, zeii îl azvârliseră în cel mai adânc hău al împărăţiei subpământene a lui Hades. Acolo îl condamnaseră
să îndure setea şi foamea, punându-i alături mâncare şi băutură la care nu putea să ajungă.
— Am auzit de el, însă n-am ştiut niciodată ce nelegiuire a săvârşit, spuse Ahile.
— Ei, bine, pe vremea regelui Tantal, toate regatele noastre erau deopotrivă de mari, iar regii domneau în pace. Însă Tantal era tot mai nemulţumit de tainul său şi începu să ia cu japca pământurile vecinilor. Bogăţiile i se dublară iar şi iar, însă Tantal tot nu se sătura.
Izbânzile sale i-au adus trufie şi, cum îşi întrecuse toţi înaintaşii, s-a apucat să se ia la întrecere cu zeii. Nu cu arme, căci niciun muritor nu poate învinge zeii în luptă. Ci în şiretlicuri. Dorea să dovedească
faptul că zeii nu le ştiu pe toate, aşa cum pretind. Astfel că şi-a chemat feciorul, pe nume Pelops, şi l-a întrebat dacă nu vrea să-i fie de-ajutor. „Desigur”, s-a învoit Pelops. Tatăl său zâmbi, îşi trase spada din teacă şi, dintr-o lovitură, îi reteză capul. Îi tăie trupul în bucăţi potrivite şi le fripse la proţap.
La gândul ţepuşei din fier trecute prin carnea moartă a băiatului, mi se strânse stomacul.
— Când băiatul fu bine rumenit, Tantal îşi strigă tatăl, pe Zeus din Olimp: „Tată”, spuse, „am pregătit un ospăţ în cinstea ta şi a alor tăi.
Vino degrabă, cât e carnea fragedă şi proaspătă.” Zeii se dădeau în vânt după asemenea ospeţe şi sosiră iute în sala mare a lui Tantal.
Însă când ajunseră, mirosul cărnii gătite, de obicei atât de plăcut, acum părea să-i sufoce. Zeus ştiu pe dată ce făcuse Tantal. Îl apucă de picioare şi-l azvârli în Tartar, ca să-şi ispăşească pedeapsa veşnică.
