— O să fiu cu tine, îmi făgădui el.

În bezna dinaintea zorilor, Ahile mă ajută să mă înveşmânt de război. Cnemide, mănuşi, un pieptar de piele, iar deasupra, o platoşă

din bronz. Păreau mai degrabă să mă încurce decât să mă ocrotească, mă izbeau în bărbie când mergeam, îmi stânjeneau mişcările mâinilor, mă apăsau. Mă linişti, spunându-mi că o să mă învăţ cu ele.

Nu l-am crezut. Când am ieşit din cort în soarele dimineţii, m-am simţit ridicol, de parc-aş fi purtat hainele unui frate mai mare.

Mirmidonii aşteptau, se înghionteau nerăbdători. Am pornit împreună pe calea lungă, spre ţărm, unde se aduna oştirea imensă.

Deja mi se tăia răsuflarea.

Am auzit oştirea înainte s-o zărim – arme ce zăngăneau cu fală, sunete de corni. Apoi plaja ni se desfăşură în faţa ochilor, dând în vileag o mare frământată de oşteni, bine rânduiţi în pătrate. Fiecare era însemnat cu o flamură ce-şi dezvăluia regele. Doar un pătrat era

 201 

gol – un loc de frunte lăsat pentru Ahile şi mirmidonii lui. Într-acolo am mărşăluit şi ne-am ordonat, Ahile în frunte, apoi un şir de căpitani la dreapta şi la stânga mea. În spate, mândrii oştenii din Ftia stăteau în şiruri sclipitoare.

În faţa noastră era întinsul şes al Troiei, până la porţile şi turnurile uriaşe ale cetăţii. La poalele ei ne stătea împotrivă o mocirlă

clocotitoare, o pâclă de capete întunecate şi de platoşe lustruite ce sclipeau oglindind soarele.

— Rămâi în spatele meu, îmi spuse Ahile, întorcându-se spre mine.

Am încuviinţat, iar coiful mi se legănă peste urechi. Frica se încolăcea înlăuntrul meu, un pocal clătinat de groază, gata să se reverse în orice clipă. Cnemidele îmi intrau în pielea picioarelor, iar lancea îmi îngreuna braţul. Se auzi o trâmbiţă şi pieptul mi se goli de aer. Acum i-acum.

Am luat-o la goană toţi deodată, toată gloata, numai zăngănituri şi clinchete. Aşa luptam, năvăleam cu toate forţele şi ne izbeam în duşmani în mijlocul câmpului de bătaie. Dacă aveai destul elan, puteai să-i spulberi dintr-odată.

Rândurile se rupseră repede, căci unii erau mai iuţi decât alţii, mai însetaţi de glorie, voind să verse primii sânge de troian. Pe la jumătatea şesului, nu mai eram aşezaţi pe şiruri sau pe regate.

Mirmidonii mi-o luaseră mult înainte, pierzându-se într-un nor, undeva în stânga, şi nimerisem între spartanii pletoşi ai lui Menelau, pomădaţi şi pieptănaţi frumos pentru luptă.

Fugeam şi armura zăngănea. Gâfâiam şi pământul mi se cutremura sub tălpi, c-un huruit tot mai asurzitor. Praful pe care-l stârnise năvala mai că te orbea. Nu-l vedeam pe Ahile. Nu vedeam nici omul de lângă mine. Nu puteam decât să mă agăţ bine de scut şi s-o ţin tot într-o goană.

Primele rânduri se ciocniră într-o izbucnire de sunete, o jerbă de aşchii de lemn şi bronz şi picuri de sânge. O frământare uriaşă de oameni şi urlete, absorbind şir după şir, ca botul monstruos al Caribdei. Vedeam cum se mişcă gurile oamenilor, însă nu puteam să-i aud. Nu mai exista nimic în afară de larma scuturilor izbindu-se unele de altele, a bronzului muşcând în lemnul ce se făcea aşchii.

 202 

Lângă mine, un spartan se prăbuşi deodată, cu pieptul străpuns de o lance. M-am uitat iute în jur, ca să văd cine o azvârlise, însă n-am zărit decât o învălmăşeală de trupuri. Am îngenuncheat lângă el să-i închid ochii şi să spun o rugă scurtă, însă era să-mi vărs maţele când am văzut că nu murise, ci îşi trăgea bârâit răsuflarea, privindu-mă cu groază imploratoare.

Lângă mine se auzi un bufnet şi am tresărit când l-am văzut pe Aiax cum îşi vântură scutul uriaş ca pe o măciucă, izbindu-l de feţe şi trupuri. În urma lui, se auziră scârţâind roţile unui car troian; în el se afla un băiat ce-şi arăta dinţii rânjiţi, ca un câine. Odiseu trecu pe lângă mine, alergând să pună mâna pe cai. Spartanul se agăţă de mine şi sângele îi gâlgâi pe mâinile mele. Rana era prea adâncă, nu aveam ce face. M-am simţit uşurat când, în sfârşit, lumina îi dispăru din ochi şi i-am putut închide pleoapele, cu degete murdare şi tremurând.

M-am ridicat clătinându-mă; în faţa ochilor mei, câmpia părea să

se învolbureze şi să se prăbuşească asemenea unor talazuri. Nu reuşeam să-mi concentrez privirea; era prea multă mişcare, sclipiri de soare, platoşe şi piele.

De undeva, apăru Ahile. Era plin de sânge, răsufla greu, îmbujorat, şi avea lancea înroşită până la mânerul de unde-o apucase. Îmi zâmbi larg, apoi se întoarse şi sări într-un pâlc de troieni. Pământul era presărat cu leşuri şi bucăţi de platoşă, cu cozi de lănci şi roţi de care, însă el nu se poticni nici măcar o dată. Era singurul de pe câmpul de bătălie care nu se clătina frenetic, ca puntea stropită de sare a unei corăbii, până ce mă lua cu greaţă.

N-am ucis pe nimeni şi nici măcar n-am încercat. Spre amiază, după ceasuri întregi de haos greţos, ochii mi-erau orbi de la soare şi mâna mă durea de la lance, deşi mai mult mă sprijinisem în ea decât să ameninţ pe cineva. Coiful mi-era un pietroi ce-mi strivea încet-încet urechile, băgându-mi-le-n ţeastă.

Mă simţeam de parcă alergasem leghe, deşi când m-am uitat în jos, am văzut că bătătorisem cu picioarele acelaşi cerc, culcând la pământ aceeaşi iarbă uscată, ca şi cum pregătisem bătătura pentru horă.

Groaza neîncetată mă secase şi mă sleise, deşi mi se păruse cumva, tot timpul, că mă aflu într-un loc liniştit, o pungă ciudată de pustiu în care nu pătrundea nimeni şi-n care nu eram niciodată ameninţat.

 203 

Ca o dovadă a buimăcelii şi ameţelii mele, abia la mijlocul după-amiezii mi-am dat seama că totul i se datora lui Ahile. Nu mă scăpa o clipă din ochi, prinzând cu o putere supraomenească însăşi clipa când vreun oştean făcea ochii mari, văzând ce ţintă uşoară eram. Nici nu apuca să mai răsufle o dată, că-l şi dobora.

Era o minune întruchipată; din mâini îi zburau lănci în toate părţile, pe care le smulgea fără greutate din leşurile de pe jos spre a le azvârli în noi ţinte. Iar şi iar i-am văzut rotirea încheieturii, care-i dezvelea pielea pală de pe interiorul mâinii, oscioarele acelea ca nişte fluiere ce se avântau înainte cu eleganţă. Mi-am lăsat baltă lancea şi am privit în voie. Nici nu mai vedeam morţile hâde din jur, creierii, ţăndările de oase, pe care aveam să le spăl mai târziu de pe pielea mea şi din păr. Nu vedeam decât frumuseţea lui, mădularele lui melodioase, tălpile lui scăpărătoare.

În sfârşit, se lăsă amurgul, ce ne îngădui să ne întoarcem şontâcăind şi osteniţi la corturi, târând după noi morţii şi răniţii. O zi cu folos, spuseră regii noştri, bătându-se pe spate. Un început de bun augur. Mâine urma s-o luăm de la capăt.

Şi aşa am făcut, iar şi iar. O zi de luptă se preschimbă într-o săptămână, apoi într-o lună. Apoi două.

Era un război tare ciudat. Nu se câştiga niciun teritoriu, nu se lua niciun prizonier. Se purta doar pentru onoare, de la bărbat la bărbat.

Cu vremea, se stabili un ritm acceptat de ambele tabere: ne luptam civilizat şapte zile din zece, cu întreruperi pentru serbări şi funeralii.

Fără jafuri, fără atacuri neanunţate. Căpeteniile, care pe vremuri nădăjduiseră nerăbdătoare să obţină cât mai iute victoria, se resemnaseră să ducă o luptă de durată. Cele două oştiri erau remarcabil de egale şi se puteau înfrunta zile în şir pe câmpul de luptă fără ca vreuna dintre ele să se arate clar mai puternică. Asta se datora şi oştenilor ce veneau în şuvoaie din toată Anatolia ca să le sară-n ajutor troienilor şi să-şi câştige un renume. Nu doar ai noştri erau însetaţi de glorie.

Ahile înflorea pe zi ce trecea. Mergea la luptă ameţit de plăcere, bătându-se cu zâmbetul pe buze. Nu uciderea în sine îi făcea plăcere, căci află iute că nimeni nu-i putea ţine piept. Nici doi, nici trei odată.

 204 

Asemenea măceluri lesnicioase nu-l încântau deloc şi nu răpunea nici pe jumătate din cei pe care i-ar fi putut ucide. De fapt, trăia pentru iureşul luptei, pentru momentele acelea când o ceată de oşteni se repezea ca fulgerul spre el. Acolo, când douăzeci de săbii se grămădeau să-l străpungă, putea să lupte cu adevărat. Se desfăta, simţindu-şi propria forţă, ca un armăsar ţinut prea mult în ţarc şi lăsat în sfârşit liber să alerge. Cu o graţie vie, supraomenească, se lupta cu zece, cincisprezece, douăzeci şi cinci de bărbaţi odată. „În sfârşit, iată ceva la care mă pricep cu-adevărat.”

Nu trebui să merg cu el pe atât de des pe cât mă temusem. Cu cât se lungea războiul, cu atât mai puţin părea important să-i arunce în luptă pe toţi aheii din corturi. Eu nu eram prinţ şi onoarea nu-mi era în joc. Nu eram oştean, dator să ascult de porunci, sau vreun viteaz de a cărui iscusinţă nu se puteau lipsi. Eram un exilat, un bărbat fără

poziţie socială şi fără rang. Dacă Ahile găsea de cuviinţă să mă lase în tabără, îl privea doar pe el.

M-am dus tot mai rar pe câmpul de bătălie, mai întâi cinci zile, apoi trei, apoi o dată pe săptămână. Apoi doar când mă chema Ahile.

Ceea ce nu se întâmpla prea des. De cele mai multe ori, se mulţumea să meargă singur, să-şi croiască drum printre duşmani şi să-şi facă

treaba fără însoţitor. Însă uneori se sătura de singurătate şi mă ruga să vin, să mă încing în pielea întărită de sudoare şi sânge şi să-mi croiesc drum cu el printre leşuri. Să fiu martor la minunile lui.

Uneori, când îl priveam, zăream un petic de pământ pe care nu păşea niciun oştean. Era în preajma lui Ahile şi, dacă mă uitam mult şi bine, se albea tot mai tare. Până la urmă, tot îşi dădea taina în vileag: o femeie lividă ca moartea, mai înaltă decât bărbaţii ce osteneau în jur. Oricum ar fi împroşcat sângele, nu ajungea niciodată

pe rochia ei gri-deschis. Picioarele-i desculţe nu păreau să atingă

pământul. Nu-şi ajuta fiul, nu era nevoie. Privea doar, ca şi mine, cu ochii negri, imenşi. Nu puteam să-i citesc chipul; să fi fost plăcere, jale sau nimic?

Cu excepţia clipei când se întoarse spre mine şi mă văzu. Chipul i se schimonosi de dezgust şi buzele i se îndepărtară, dezvelindu-i dinţii. Sâsâi ca un şarpe şi se făcu nevăzută.

Pe câmpul de luptă, cu el lângă mine, reuşeam să mă liniştesc, să

 205 