Cerul era luminos şi vântul rece, însă sub vraja poveştii Im Odiseu parc-am fi stat la un foc, învăluiţi de întunericul nopţii.
— Apoi Zeus lipi la loc bucăţile din carnea băiatului şi le suflă o viaţă nouă. Deşi era doar un copil, Pelops deveni rege în Micene. Era un rege bun, din cale-afară de smerit şi înţelept, totuşi asupra regatului său s-au abătut multe nenorociri. Unii ziceau că zeii blestemaseră stirpea lui Tantal, condamnându-i pe toţi urmaşii lui la
156
cruzimi şi nenorociri. Feciorii lui Pelops, Atreu şi Tieste, au moştenit ambiţia bunicului lor şi au săvârşit nelegiuiri sumbre şi sângeroase, ca ale lui Tantal. O fiică violată de tată, un fiu ucis, perpelit pe foc şi mâncat – toţi mânaţi de lupta aprigă pentru tron. De-abia acum, prin graţia lui Agamemnon şi Menelau, nenorocul neamului lor a prins a se schimba. Luptele şi răzmeriţele s-au sfârşit, iar Micene prosperă
iarăşi sub cârmuirea dreaptă a lui Agamemnon, care s-a acoperit de glorie, pe bună dreptate, pentru iscusinţa sa în mânuirea lăncii şi pentru fermitatea cu care domneşte. Avem noroc că ne este conducător.
Crezusem că Ahile nu-l mai asculta, dar el se întoarse acum încruntat.
— Toţi suntem conducători.
— Desigur, încuviinţă Odiseu, însă toţi luptăm împotriva aceluiaşi duşman, nu? Douăzeci de conducători pe un acelaşi câmp de luptă
înseamnă haos şi înfrângere – o s-ajungem cel mai degrabă să ne ucidem între noi în loc să-i căsăpim pe troieni. Izbânda într-un asemenea război se câştigă doar dacă toţi oştenii urmează unul şi acelaşi ţel, dacă-şi unesc puterile într-o singură lovitură de lance în loc să înţepe cu o mie de ace. Tu eşti în fruntea bărbaţilor din Ftia şi eu în fruntea celor din Itaca, dar e nevoie de cineva care să ne pună la treabă pe fiecare după talent – îl arătă curtenitor cu mâna pe Ahile –, oricât ar fi de măreţe acestea.
Ahile nu luă în seamă măgulirea. Soarele la apus îi desena umbre pe chip; ochii îi erau netezi şi pătrunzători.
— Eu am venit de bunăvoie, prinţe. Voi asculta sfaturile lui Agamemnon, nu şi poruncile lui. Vreau să ne fie clar.
— Zeii să ne păzească de răul pe care ni-l facem singuri, spuse Odiseu clătinând din cap. Nici n-am intrat încă în luptă şi deja ne facem griji pentru cine se va bucura de glorie.
— Eu nu…
— Crede-mă, Agamemnon înţelege cât de însemnat eşti în lupta noastră, urmă Odiseu fluturând din mână. El cel dintâi şi-a dorit să
vii. Vei fi întâmpinat în oastea noastră cu toate onorurile pe care ţi le poţi dori.
Nu asta voise să spună Ahile, dar era tot pe-acolo. M-am bucurat
157
când corăbierul de veghe strigă „Pământ!”.
În seara aceea, după cină, Ahile se întinse pe pat.
— Ce crezi despre toţi oamenii aceia pe care o să-i cunoaştem?
— Nu ştiu.
— Mă bucur măcar că am scăpat de Diomede.
— Şi eu.
Îl lăsaserăm pe rege în capătul de miazănoapte al insulei Euboia, ca să-şi aştepte oastea ce sosea din Argos.
— Nu-mi inspiră încredere.
— Cred c-o să ne lămurim curând cu cine-avem de-a face, spuse Ahile.
Am rămas tăcuţi o clipă, cu gândul la asta. Afară se auzeau primii picuri de ploaie, răpăind slab pe pânza cortului.
— Odiseu spunea c-o să fie furtună la noapte.
O furtună egeeană, ce urma să se sfârşească iute. Corabia era bine ancorată la ţărm, iar mâine avea să se însenineze iarăşi.
Ahile se uita la mine.
— Aici părul ţi-e mai tot timpul zburlit, îmi spuse atingându-mă în spatele urechii. Nu cred că ţi-am zis vreodată cât de mult îmi place.
Acolo unde mă atinseseră degetele sale, am simţit o furnicătură.
— Nu mi-ai zis, i-am răspuns.
— Ar fi trebuit. Îşi trecu degetele în jos, spre scobitura din josul gâtului meu, plimbându-le uşor peste vinele ce-mi pulsau. Dar ăsta?
Ţi-am zis ce cred despre locul ăsta de aici?
— Nu, am răspuns.
— Dar de ăsta sigur ţi-am zis. Îşi coborî mâna spre muşchii de pe piept şi mi-am simţit pielea încălzită de degetele lui. De ăsta ţi-am zis?
— Despre ăsta, da, am răspuns vorbind niţel întretăiat.
— Dar ăsta? Mâna îi zăbovi pe coapse, desenând o linie în jos. De ăsta ţi-am zis?
