În a treia săptămână, pe podium, printre săbii, covoare ţesute şi aur, se afla şi o fată. Era frumoasă, cu pielea închisă la culoare şi păr negru şi lucios. Pe un pomete avea o vânătaie, acolo unde o lovise cineva cu pumnul. În lumina apusului şi ochii îi păreau învineţiţi, parcă umbriţi cu suliman egiptean. Rochia îi era ruptă la umăr şi pătată de sânge. Avea mâinile legate.

Bărbaţii se strânseră nerăbdători. Ştiau ce însemna prezenţa ei –

Agamemnon ne îngăduia să aducem în tabără soaţe de război şi roabe cu care să-mpărţim paturile. Până atunci, femeile fuseseră siluite pe câmp şi abandonate. Dar în cort era mult mai la îndemână.

 193 

Agamemnon urcă pe podium şi am văzut cum o cercetează din ochi pe fată, zâmbind în barbă. Era faimos – toţi Atrizii erau faimoşi –

pentru poftele sale. Nu ştiu ce m-a apucat, însă l-am tras pe Ahile de braţ şi i-am şoptit la ureche:

— Ia-o tu.

Se întoarse spre mine cu ochii mari de uimire.

— Ia-o tu drept răsplată. Înaintea lui Agamemnon. Te rog.

Nu şovăi decât o clipă.

— Ahei! păşi el în faţă, încă purtând platoşa, încă mânjit de sânge.

Mărite rege din Micene.

Agamemnon se întoarse încruntat spre el.

— Peleiene?

— Vreau fata asta ca răsplată.

În spatele podiumului, Odiseu înălţă din sprânceană. Bărbaţii din jur murmurau. Era o cerere neobişnuită, însă nu nesăbuită – în oricare altă oştire, el şi-ar fi ales primul prada. Ochii lui Agamemnon sclipiră înciudaţi. I-am citit gândurile pe chip: nu-l avea deloc la inimă pe Ahile, însă n-avea rost să se zgârcească deja. Era frumoasă, dar aveau să mai fie şi altele.

— Mă învoiesc, prinţe din Ftia. A ta să fie.

Mulţimea îşi arătă prin ovaţii încântarea – le plăceau comandanţii generoşi şi eroii îndrăzneţi şi pasionali.

Fata urmărise schimbul de vorbe cu ochi sclipind de isteţime.

Când înţelese că trebuie să ne urmeze, am văzut-o înghiţind nodul ce i se pusese în gât şi săgetându-l din ochi pe Ahile.

— Las oamenii mei aici, să-mi ia restul prăzilor. Fata va veni cu mine acum.

Bărbaţii scoaseră râsete şi fluierături de încântare. Fata tremura din tot trupul, aproape imperceptibil, ca un iepure luat pe sus de un şoim.

— Vino, îi porunci Ahile.

Ne-am întors să plecăm. Ea ne urmă cu capul în jos.

Când am ajuns în tabără, Ahile îşi scoase pumnalul, iar fata tresări, un pic înfricoşată. El era încă plin de sânge după luptele din ziua aceea, în care jefuiseră chiar satul ei.

 194 

— Lasă-mă pe mine, am zis.

Îmi dădu pumnalul şi se trase în lături, aproape stânjenit.

— O să te dezleg, i-am zis.

De aproape vedeam ce ochi întunecaţi are, căprui-închis ca pământul bogat, şi mari, pe chipul oval ca o migdală. Îşi mută privirea de la pumnal la mine. M-a dus cu gândul la câinii speriaţi pe care îi văzusem ascunzându-şi spinările plăpânde şi subţiri prin colţuri.

— Nu, nu, am zis iute. Nu-ţi facem niciun rău. O să te eliberez.

Ne privi îngrozită. Numai zeii ştiau ce-o fi crezut că spun. Era o ţărancă din Anatolia care n-avea de unde să fi auzit greaca. Am făcut un pas în faţă ca să-i pun o mână liniştitoare pe umăr. Tresări de parcă aştepta s-o lovesc. Îi citeam în ochi teama – că va fi siluită sau mai rău.

Nu mai înduram. Nu mi-a venit decât un singur lucru în minte. M-am întors spre Ahile, l-am apucat de piepţii tunicii şi l-am sărutat.

Când i-am dat drumul, fata se uita lung la noi. Se uita şi se tot uita.

I-am arătat cu mâna legăturile şi apoi pumnalul.

— Bine?

Şovăi o clipă, apoi întinse încet mâinile.

Ahile plecă să-i spună lui Foinix să mai facă rost de un cort. Am dus-o pe colina înverzită şi am pus-o să şadă cât i-am pregătit o compresă pentru vânătaia de pe faţă. O primi sfioasă, cu ochii plecaţi.

Am arătat spre piciorul ei – avea o rană deschisă, o tăietură lungă pe fluierul piciorului.

— Pot să văd? am întrebat-o prin semne.

Nu-mi răspunse, însă mă lăsă şovăitoare să-i iau piciorul în mâini, să-i îngrijesc rana şi să i-o leg. Îmi urmărea orice mişcare şi-şi ferea ochii de mine.

Apoi am dus-o la cortul tocmai ridicat. Părea uimită, aproape temându-se să intre. Am dat pânza deoparte şi i-am arătat mâncarea, păturile, un urcior cu apă şi nişte veşminte ponosite, dar curate. Păşi şovăielnică înăuntru şi am lăsat-o singură, uitându-se cu ochii mari în toate părţile.

A doua zi, Ahile se duse iarăşi să prade. M-am plimbat prin tabără

 195 

culegând lemne aruncate de valuri pe ţărm şi răcorindu-mi picioarele în apă. Nu uitam nicio clipă de noul cort dintr-un colţ al taberei. Încă

nu dăduserăm ochii cu ea – cortul era închis ca Troia. De vreo zece ori am fost cât pe ce să o strig de afară.