— Iar te făleşti cu corabia ta cea nouă? comentă Diomede, alăturându-ni-se.
Părul îi era prins cu un şiret de piele, astfel că faţa i se arăta mai ascuţită ca de obicei.
— Da.
Diomede scuipă în apă.
— Regele Argosului e neobişnuit de elocvent astăzi, observă
Odiseu.
Ahile nu le mai văzuse jocul acesta şi se uita când la unul, când la celălalt. Un surâs îi sălta uşor colţul gurii.
— Spune-mi, urmă Odiseu, crezi că agerimea ţi se trage de la faptul că tatăl tău i-a mâncat creierii bărbatului ăluia?
— Poftim? făcu Ahile cu gura căscată.
— Nu ştii legenda preaputernicului Tideus, regele Argosului, mâncătorul de creiere?
— Am auzit despre el, dar nu şi despre… creiere.
— Mă gândeam să pun să fie zugrăvită scena pe farfuriile noastre, spuse Diomede.
În sala mare, îl socotisem pe Diomede câinele lui Odiseu, însă
între cei doi vibra o forţă, un soi de plăcere pe care le-o dădeau gâlcevile, care nu se putea găsi decât între doi egali. Se zvonea că şi
151
Diomede era îndrăgit de Atena.
— Aminteşte-mi să nu vin prea curând la masă în Argos, spuse Odiseu strâmbându-se.
Diomede izbucni în râs. Nu era deloc un sunet plăcut.
Cei doi regi erau puşi pe vorbă şi rămaseră lângă parapet alături de noi. Făcură schimb de poveşti: despre alte călătorii pe mare, despre războaie şi despre întreceri câştigate în jocuri de mult trecute. Ahile era un ascultător curios, punând întrebare după întrebare.
— Cum te-ai ales cu asta?
Arătă cicatricea de pe piciorul lui Odiseu.
— Ah, făcu el, frecându-şi palmele. E o poveste demnă de a fi spusă, dar s-ar cuveni să vorbesc mai întâi cu căpitanul. Arătă soarele ce atârna greu, pârguit în zare. Curând va trebui să facem tabără.
— Mă duc eu, spuse Diomede de unde stătea sprijinit. Am auzit povestea asta cam de tot atâtea ori ca blestemăţia aia cu patul.
— Tu pierzi! îi strigă Odiseu. Nu-l băgaţi în seamă. Soaţa lui e o căţea din iad, iar asta-i de-ajuns să te acreşti de tot. Pe când nevastă-mea…
— Pe cinstea mea, veni din cealaltă parte a corabiei glasul lui Diomede, dacă-ţi duci spusele la capăt, o să te-azvârl în apă şi n-ai decât s-ajungi înot la Troia.
— Vedeţi? zise Odiseu clătinând din cap. Acritură.
Ahile râse încântat de amândoi. Părea să fi dat uitării ce rol jucaseră în demascarea lui şi tot ce mai urmase.
— Aşadar… ce spuneam?
— Cicatricea, se grăbi să-i amintească Ahile.
— Ah, da, cicatricea. Pe când aveam treisprezece ani…
Vedeam cum îi soarbe vorbele. „E prea credul.” Dar nu voiam să-i stau ca un corb pe umăr şi să prevestesc nenorociri.
Pe când ne apropiam de uscatul umbrit unde aveam să înnoptăm, soarele coborî şi mai mult. Fură descărcate proviziile – mâncare, aşternuturi şi corturi pentru prinţi.
Ne-am oprit în locul ce ne fusese pregătit, un mic foc şi un cort.
— Toate bune? întrebă Odiseu, venind lângă noi.
— Foarte bune, răspunse Ahile, zâmbind pe dată în felul lui sincer.
Mulţumim.
152
Odiseu îi zâmbi şi el, cu dinţii albi în barba neagră.
— Minunat. Ajunge un cort, sper! Am auzit că preferaţi să
împărţiţi totul. Şi odăile, şi aşternuturile, se zice.
