încetinească. Toţi bărbaţii de pe ţărm, fără îndoială oşteni, erau înveşmântaţi în stacojiul casei lui Priam. Un car de luptă gonea de-a lungul oştirii înşirate, stârnind nisipul. Vizitiul purta coif cu creastă

din păr de cal şi zăream chiar şi de departe cât de vânjos era. Era spătos, ce-i drept, însă nu chiar cât Aiax sau Menelau. Puterea îi venea din postură, de la umerii largi, de la spinarea dreaptă, îndreptată spre văzduh ca o săgeată. Nu era vreun prinţ pleoştit de vin şi de destrăbălare, cum se zicea că ar fi răsăritenii, ci un bărbat ce se mişca de parcă îl vegheau zeii: fiecare gest îi era drept şi fără greş.

Acela nu putea fi altul decât Hector.

Sări din car, strigându-şi oamenii. Îi vedeam cum vântură lănci şi stau cu arcurile pregătite. Eram încă prea departe ca să ne răzbească

săgeţile, însă curentul ne purta spre ţărm în ciuda vâslelor înfipte în apă, iar ancorele nu reuşeau să se agaţe de fund. De la corabie la corabie umblau strigăte buimace. Agamemnon nu dăduse nicio poruncă; rămâneţi pe loc, nu ancoraţi la ţărm.

— Suntem aproape în bătaia săgeţilor, observă Ahile.

 182 

Nu părea îngrijorat, cu toate că în jur se răspândise frica şi se auzeau tălpi izbind în punte.

Eram cu ochii pe ţărmul tot mai apropiat. Hector nu se mai vedea, se dusese în altă parte a oştirii, însă în faţă era un alt bărbat, un căpitan în platoşă din piele ce purta un coif care-i acoperea toată faţa, lăsându-i la vedere doar barba. Când văzu că şirul de corăbii se apropie tot mai tare, îşi încordă arcul. Nu era cât arma lui Filoctet, însă doar cu puţin. Ţinti cu grijă, gata să omoare primul grec.

N-a mai apucat. N-am văzut pe Ahile mişcându-se, însă l-am auzit: vâjâitul aerului şi suflarea uşoară. Lancea îi zbură din mână pe deasupra apei ce se întindea între punte şi ţărm. O singură mişcare.

Niciun lăncier n-ar fi putut să arunce nici pe jumătate din cât de departe putea să zboare o săgeată. Avea să cadă departe de ţintă.

Nu căzu. Vârful negru străpunse pieptul arcaşului, purtându-l în spate, pe sus. Săgeata îi zbură la nimereală, fără să facă niciun rău nimănui, slobozită de degete fără vlagă. Se prăbuşi în nisip şi nu se mai ridică de-acolo.

De pe corăbiile vecine, cei care văzuseră ce se întâmplase înălţară

strigăte şi sunete triumfătoare din corni. Vestea se răspândi de-a lungul şirului de corăbii ahee, în amândouă părţile: noi vărsaserăm primii sânge, prin mâna zeiescului prinţ al Ftiei.

Chipul lui Ahile era încremenit, aproape netulburat. Nu arăta ca un om ce tocmai săvârşise o minune. Pe ţărm, troienii îşi fluturau armele şi strigau vorbe ciudate, răguşite. Câţiva îngenuncheaseră în jurul bărbatului prăbuşit. L-am auzit pe Foinix în spate şoptindu-i ceva lui Automedon, care plecă în fugă. Se întoarse îndată cu un braţ

de lănci. Fără să se uite, Ahile luă una, îşi luă elan şi o azvârli. De data asta l-am urmărit: braţul curbat graţios, bărbia ridicată. Nu stătea ca alţii să ţintească sau să-şi potrivească lancea. Ştia încotro va ajunge.

Un alt oştean se prăbuşi pe ţărm.

Acum eram aproape şi, din amândouă părţile, prinseră a zbura săgeţi. Multe căzură în apă, iar altele se înfipseră în parapete şi catarge. În rândurile noastre, se auziră ţipetele câtorva oşteni; câţiva căzură în rândurile lor. Ahile luă calm un scut de la Automedon.

— Stai în spatele meu, îmi ceru.

Am făcut cum mi-a spus. Când o săgeată se apropie, o azvârli într-

 183 

o parte cu scutul. Mai luă o lance.

Oştenii se dezlănţuiră – în mare ploua cu săgeţi şi lănci lansate cu prea mult zel. De undeva, Protesilaos, prinţul din Filaca, se aruncă

râzând de la prora corabiei sale şi începu să înoate spre ţărm. Poate era beat, poate îi fierbea sângele de speranţe glorioase, poate voia să-l depăşească pe prinţul din Ftia. Fu izbit de o lance rotitoare, azvârlită

de însuşi Hector, iar valurile ce îl înconjurau se înroşiră. A fost primul aheu răpus în război.

Oştenii noştri coborâră pe frânghii, înălţară scuturi uriaşe ca să se apere de săgeţi şi dădură năvală pe ţărm. Troienii se mişcau cu iscusinţă, însă plaja nu-i adăpostea deloc, iar noi eram mai numeroşi.

La porunca lui Hector, îşi luară tovarăşii căzuţi şi se retraseră de pe plajă. Dovediseră ce-aveau de dovedit: nu aveau să se lase ucişi cu una, cu două.

 184 

Capitolul 20

După ce am cucerit plaja, am tras la ţărm primele corăbii. Iscoade fură trimise să ne avertizeze de ambuscade ale troienilor şi se puseră

străji. Deşi era arşiţă, nimeni nu-şi scoase platoşa.

În grabă, pe când corăbiile încă stăteau îngrămădite în portul din spatele nostru, se trase la sorţi unde îşi va ridica tabăra fiecare rege.

Oştenii din Ftia primiră un loc aflat la capătul cel mai depărtat al ţărmului, la mare distanţă de agora, de Troia şi de ceilalţi regi. M-am uitat iute la Odiseu – el alesese unde se va aşeza fiecare. Avea chipul binevoitor şi de nepătruns, ca întotdeauna.

— De unde vom şti până unde mergem? întrebă Ahile.

Se uita spre miazănoapte, cu mâna pusă streaşină la ochi.

— Mergeţi până se sfârşeşte nisipul, răspunse Odiseu.

Ahile făcu semn corăbiilor noastre, arătându-le direcţia, iar căpitanii mirmidoni începură să-şi croiască drum printre celelalte şiruri de nave, urmându-ne. Soarele îşi revărsa asupra noastră razele –

părea mai strălucitor aici, însă poate doar din pricina nisipului alb.

Am mers până am ajuns la o colină înverzită ce se înălţa din ţărmul nisipos. Aducea cu o semilună şi mărginea viitoarea noastră tabără

dintr-o parte şi din spate. În vârf era o pădure ce se întindea spre răsărit, până la un râu ce se vedea lucind în depărtare. La miazăzi se zărea Troia, doar o pată în zare. Dacă poziţia taberei noastre fusese pusă la cale de Odiseu, îi datoram mulţumiri, căci era cea mai bună

dintre toate, un loc plin de verdeaţă, umbră şi linişte.

I-am lăsat pe mirmidoni sub comanda lui Foinix şi ne-am întors în tabăra principală. Pe unde mergeam, se vedea aceeaşi forfotă: corăbiile erau trase la ţărm, se înălţau corturile, erau descărcate proviziile. Oamenii se mişcau cu o energie haotică, mânaţi nestăpânit de ţelul lor. Ajunseserăm, în sfârşit.

În drumul nostru am trecut pe lângă tabăra faimosului văr al lui Ahile, uriaşul Aiax, regele insulei Salamina. Îl văzusem de departe la Aulis şi auziserăm zvonurile: puntea corabiei se crăpa sub paşii săi, iar odată purtase un taur în spinare jumătate de leghe. Când l-am văzut, sălta saci imenşi din cambuză. Avea muşchi umflaţi ca nişte

 185 

bolovani.

— Fiu al lui Telamon! îl strigă Ahile.

Namila se întoarse. Îi luă o clipă ca să-l recunoască pe acest băiat ca nimeni altul din faţa lui. Miji ochii şi apoi luă un aer de politeţe scorţoasă.

— Peleiene, spuse cu glas gros.

Lăsă jos sacul şi-i întinse o mână cu bătături noduroase, mari cât măslinele. Mi-era puţin milă de Aiax. De n-ar fi fost Ahile, el ar fi ajuns Aristos Achaion.