şi oarbă.
„Nu trebuie să te duci.” De-o mie de ori era s-o spun. Însă n-am făcut decât să-i ţin strâns mâinile într-ale mele şi le am simţit reci şi împietrite.
— Nu cred c-aş putea să-ndur, zise într-un sfârşit.
Stătea cu ochii închişi, de parcă voia să se ferească de o grozăvie.
Ştiam că nu vorbea despre moartea lui, ci despre coşmarul pe care-l urzise Odiseu, pierderea strălucirii, vestejirea divinităţii sale.
Văzusem cât se bucura de propriu-i trup, văzusem vioiciunea aprinsă
ce abia-i încăpea în piele. Cine era el, dacă nu o fiinţă miraculoasă şi luminoasă? Cine era el, dacă nu o fiinţă menită gloriei?
— Mie nu mi-ar păsa, am spus. Mă chinuiam să bâigui cuvintele.
Orice ai deveni, n-ar conta pentru mine. Am fi împreună.
— Ştiu, spuse încet, fără să mă privească.
Ştia, însă nu era de-ajuns. Durerea-mi era atât de mare, încât simţeam că mă sfâşie. Odată cu moartea lui, tot ce era iute, frumos şi strălucitor pe lume va fi îngropat cu el. Am dat să vorbesc, dar era prea târziu.
— Am să merg, spuse el. Am să merg la Troia.
146
Lucirea trandafirie a gurii lui, verdele înfrigurat al ochilor. N-avea niciun rid nicăieri pe chip, nicio cută, niciun fir care să prevestească
încărunţirea – totul era proaspăt. Era primăvăratic, auriu şi strălucitor. Moartea pizmuitoare i-ar bea sângele şi ar întineri.
Mă urmărea cu ochi adânci ca glia.
— Vii cu mine? mă întrebă.
Durerea necurmată a dragostei şi a suferinţei. Poate că într-o altă
viaţă aş fi refuzat, mi-aş fi smuls părul din cap, m-aş fi pus pe plâns şi l-aş fi pus să-şi îndure singur alegerea. Însă nu în aceasta. Avea să
plece pe mare spre Troia, iar eu aveam să-l urmez, chiar şi în moarte.
— Da, am şoptit. Da.
Uşurarea i se revărsă pe chip şi se întinse spre mine. L-am lăsat să
mă cuprindă în braţe, să se lipească de mine de sus până jos, atât de strâns că n-ar mai fi încăput nimic între noi.
Lacrimile ne potopiră şi începură să ne curgă pe obraji.
Constelaţiile se roteau deasupra noastră, şi luna îşi urma ostenită
calea. Iar noi am zăcut, mâhniţi şi fără somn, ceas după ceas.
Când se revărsară zorii, Ahile se ridică ţeapăn.
— Trebuie să merg să-i spun mamei, zise.
Era palid şi avea umbre sub ochi. Deja părea mai bătrân. Am simţit că mă cuprinde teama. „Nu pleca”, am dat să-i spun. Însă îşi trase o tunică pe el şi dus a fost.
Am zăcut, încercând să nu bag în seamă cum se scurg minutele.
Până mai ieri, aveam vreme din belşug. Acum, fiecare clipă era o picătură de sânge pe care-o pierdeam.
Odaia deveni cenuşie, apoi albă. Fără el, patul părea rece, prea mare. Nu auzeam niciun sunet şi împietrirea aceasta mă speria. „E ca-ntr-un mormânt.” M-am ridicat şi mi-am frecat mădularele, le-am plesnit ca să le trezesc din amorţeală, încercând să-mi stăpânesc nervii. „Aşa va fi orice zi fără el”. Am simţit cum pieptul mi se strânge sălbatic, de parc-adăpostea un strigăt. „Orice zi fără el.”
Am ieşit din palat, încercând disperat să pun stavilă gândurilor.
Când am ajuns la stâncile imense ale insulei ce se înălţau deasupra mării, am început să urc. Vânturile mă smuceau, iar pietrele erau alunecoase de la spuma valurilor, însă truda şi primejdia mă întăreau.
147
Am gonit tot în sus, către cel mai înşelător pisc, unde înainte m-aş fi temut prea tare ca să merg. Mâinile îmi erau zgâriate aproape până la sânge de colţii de piatră. Tălpile îmi lăsau urme unde călcam. Durerea era bine-venită, firească şi curată. Era atât de uşor de suportat, că-mi venea să râd.
Am ajuns pe vârf, o grămadă de bolovani la capătul stâncii, şi am rămas acolo, în picioare. În vreme ce urcam, în neînfricarea şi nesăbuinţa mea, îmi venise o idee.
— Thetis! am urlat în vântul biciuitor, privind marea. Thetis!
Soarele era sus pe boltă; întâlnirea celor doi se terminase de mult.
