din mâncarea ce-l aştepta. N-am prea vorbit.

Nu găseam cuvinte să-i spun ce simţeam. Trăiam într-o lume a sângelui şi a gloriei pe care ţi-o aduce vărsarea sa; doar laşii nu luptau. Un prinţ n-avea de ales. Luptai şi învingeai sau luptai şi mureai. Până şi Chiron îi trimisese o lance.

Foinix se trezise deja şi îi pregătea de luptă pe mal pe mirmidonii ce urmau să-l însoţească. Era prima lor bătălie şi voiau să audă glasul conducătorului lor. Ahile se ridică şi l-am urmărit cum se îndreaptă

spre ei; cataramele de bronz ale tunicii îi scânteiau, iar mantia purpuriu-închis îi făcea pletele să lucească aurii ca soarele. Părea însăşi imaginea întrupată a vitejiei, încât de-abia dacă-mi mai aminteam cum scuipaserăm cu sâmburi de măsline unul în altul

 189 

peste farfuria cu brânzeturi adusă de Foinix în seara trecută. Cum hohotiserăm de încântare când un sâmbure azvârlit de el îmi intrase în ureche, umed şi cu bucăţele de pulpă încă atârnând.

Pe când vorbea, îşi înălţa lancea şi-i scutură vârful cenuşiu, întunecat ca stânca sau ca marea în vijelie. Mi-era milă de alţi regi ce trebuiau să lupte ca să-şi impună autoritatea sau care nu ştiau să şi-o arate, purtându-se aspru şi necioplit. Puterea lui Ahile era plină de graţie, ca o binecuvântare, iar în faţa ei bărbaţii îşi ridicau chipurile ca înaintea unui preot.

Apoi veni să-şi ia rămas-bun. Părea iarăşi un muritor de rând, aşa cum ţinea lancea uşor, aproape indiferent.

— Mă ajuţi să-mi pun restul armurii?

Am încuviinţat şi l-am urmat în răcoarea cortului, după uşa din pânză groasă ce cădea de parcă se stingea un felinar. Îi întindeam bucăţile de piele şi de metal pe care mi le arăta, menite să-i acopere coapsele, braţele şi pântecele. L-am privit cum şi le pune pe fiecare, una câte una, am văzut cum pielea ţeapănă îi apasă carnea moale, pe care chiar aseară îmi plimbasem degetul. Mâna îmi zvâcnea, dorindu-şi să descheie cataramele strânse şi să-l elibereze, însă n-am făcut asta. Îl aşteptau oştenii.

I-am întins ultima piesă, coiful cu creastă din păr aspru de cal, şi am privit cum şi-l potriveşte peste urechi, lăsând dezgolită doar o fâşie subţire de faţă. Se aplecă spre mine învelit în bronz, mirosind a sudoare, a piele şi a metal. Am închis ochii şi i-am simţit buzele pe ale mele – singura parte moale din el. Apoi plecă.

Fără el, cortul păru dintr-odată mult mai mic, neîncăpător, mirosind de la pieile atârnate pe pereţi. M-am întins pe pat şi am ascultat poruncile pe care le striga, apoi tropotul şi fornăitul cailor. Şi la urmă, scârţâitul roţilor carului ce îl purta departe de mine. Măcar n-aveam a mă teme pentru viaţa lui. Câtă vreme Hector era în viaţă, el nu putea să moară. Am închis ochii şi am dormit.

M-a trezit nasul lui lipit de al meu, apăsându-mă în vreme ce mă

chinuiam să mă descâlcesc din pânza viselor. Mirosea pătrunzător şi ciudat, încât o clipă m-am simţit aproape scârbit de fiinţa aceasta ce se agăţa de mine şi-şi vâra faţa în nasul meu. Însă apoi se lăsă înapoi

 190 

pe călcâie şi redeveni Ahile, cu pletele ude şi întunecate, de parcă tot soarele dimineţii se scursese din ele. Îi stăteau lipite de faţă şi urechi, turtite şi transpirate din cauza coifului.

Era scăldat în sânge proaspăt, ţipător, ce nu apucase să se usuce şi să ia culoarea ruginii. Mai întâi m-am îngrozit, căci am crezut că e vătămat şi sângerează de moarte.

— Unde eşti rănit? l-am întrebat.

L-am cercetat din ochi, să văd de unde curgea sângele, însă petele parcă apăruseră de niciunde. Încet-încet, creierul meu buimac de somn pricepu. Nu era sângele lui.

— N-au putut nici să se apropie, d-apoi să se atingă de mine! spuse şi în glas i se desluşea un soi de mirare triumfătoare. Nici n-am ştiut cât de uşor va fi. Nimica toată. Trebuia să fi văzut. Oştenii m-au ovaţionat după aceea. Rostea cuvintele aproape visător. Nu pot să dau greş. Aş vrea să fi văzut.

— Câţi? l-am întrebat.

— Doisprezece.

Doisprezece oameni care n-aveau nimic de-a face cu Paris, cu Elena sau cu oricare dintre noi.

— Ţărani?

În glas mi se citea o amărăciune ce păru să-l dezmeticească.

— Erau înarmaţi, spuse iute. N-aş omorî un bărbat neînarmat.

— Câţi crezi c-o să omori mâine? l-am întrebat.

Îmi simţi încordarea din glas şi-şi feri privirea. Mă uimi durerea ce i se citea pe chip şi m-am ruşinat. Cum rămânea cu făgăduiala mea că

o să-l iert? Ştiam care-i este destinul şi hotărâsem să vin oricum la Troia. Era prea târziu să mă împotrivesc doar pentru că mă mustra conştiinţa.

— Îmi pare rău, am spus.

L-am rugat să-mi povestească totul, aşa cum făcuserăm întotdeauna. Şi îmi istorisi, pas cu pas. Cum străpunsese obrazul unui bărbat cu lancea, care ieşise pe cealaltă parte purtând bucăţi de carne.

Cum al doilea căzuse izbit în piept, iar lancea rămăsese prinsă când încercase s-o ia înapoi. Când plecaseră, satul răspândea o miasmă

îngrozitoare, mâloasă şi metalică, iar muştele începuseră deja să

mişune.

 191 

Am ascultat fiecare vorbă, închipuindu-mi că-i doar o poveste. Că

vorbea despre nişte desene întunecate pe o urnă, şi nu de oameni.

Agamemnon puse străjeri să vegheze Troia ceas de ceas şi zi de zi.

Toţi aşteptam să se întâmple ceva: un atac, o solie sau o dovadă de putere. Însă Troia rămânea cu porţile zăvorâte, astfel că jafurile continuară. M-am învăţat să dorm ziua, ca să nu fiu obosit când se întorcea Ahile; avea nevoie să vorbească de fiecare dată, să-mi descrie în amănunt chipurile, rănile şi mişcările oamenilor. Iar eu voiam să

fiu în stare să ascult, să mistui imaginile sângeroase, ca să le pot zugrăvi, în linii simple şi obişnuite, pe amfora posterităţii. Să-l eliberez de ele, pentru ca el să redevină Ahile.

 192 

Capitolul 21

Odată cu jafurile veni şi împărţirea. Era un obicei al nostru, acordarea răsplăţilor, revendicarea prăzilor de război. Fiecare oştean avea voie să păstreze ce câştigase chiar el – platoşa pe care o lua de la vreun soldat mort, o podoabă pe care o smulgea de la gâtul unei văduve. Însă restul – urcioare, covoare, amfore – era cărat pe podium şi îngrămădit acolo pentru a fi împărţit.

Însemnătate nu avea atât preţul obiectelor, cât onoarea. Partea pe care o primeai era pe potriva rangului. Prima pradă mergea îndeobşte la cel mai bun oştean, însă Agamemnon se numi pe sine primul şi pe Ahile al doilea. M-am mirat că Ahile nu făcu altceva decât să ridice din umeri.

— Toţi ştiu că sunt cel mai bun. Astfel vede toată lumea cât de lacom e Agamemnon.

Avea dreptate, desigur. Şi victoria îi fu şi mai dulce, când oştenii ne ovaţionară pe noi, abia ţinându-ne pe picioare sub grămada de bogăţii, şi nu pe Agamemnon. Doar micenienii săi îl aplaudară.

După Ahile urmă Aiax, apoi Diomede şi Menelau, după care veni rândul lui Odiseu şi tot aşa până la Cebriones, care nu se alese decât cu coifuri de lemn şi pocale ciobite. Uneori însă, dacă un oştean luptase din cale-afară de bine în ziua aceea, căpetenia supremă îi putea da o răsplată de preţ, înaintea tuturor. Astfel că şi Cebriones putea să tragă nădejde.