— Mama ţi-a spus restul profeţiei.
— Da.
— Şi crezi că doar eu pot să-l omor pe Hector.
— Da.
— Şi te gândeşti să le furăm Parcelor un pic de timp?
— Da.
149
— Aha, făcu el cu un zâmbet şiret, căci mereu îi plăcuse să se arate sfidător. Păi, de ce să-l omor? Doar nu mi-a făcut nimic.
Pentru prima oară, am simţit un strop de speranţă.
După-amiază, am plecat; n-aveam de ce să mai zăbovim.
Ascultând ca întotdeauna de datină, Licomede veni să-şi ia rămas-bun. Am stat laolaltă toţi trei, ţepeni. Odiseu şi Diomede plecaseră
înainte la corabie. Ne însoţeau până în Ftia, unde Ahile avea să-şi adune propria-i oaste.
Mai rămăsese de făcut un singur lucru şi ştiam că Ahile n-avea chef să-l facă.
— Licomede, mama mi-a cerut să-ţi transmit dorinţele ei.
Chipul bătrânului fu străbătut de un tremur uşor, însă nu-şi feri ochii de privirea ginerelui său.
— Are de-a face cu pruncul, rosti el.
— Da.
— Şi ce doreşte? întrebă regele, temător.
— Doreşte să-l crească ea. Ea… Văzând expresia de pe chipul bătrânului, Ahile şovăi. Pruncul va fi băiat, aşa spune. După înţărcare, va veni să-l ia.
Tăcere. Apoi Licomede închise ochii. Ştiam că se gândea la fiica lui, care rămânea şi fără bărbat, şi fără copil.
— Ce bine ar fi fost să nu vii aici, spuse el.
— Îmi pare rău.
— Plecaţi, ne şopti bătrânul rege.
Şi aşa am făcut.
Corabia cu care am călătorit era uşor de manevrat, bine-ncheiată şi cu echipajul pregătit. Mateloţii se mişcau cu agerime iscusită, funiile luceau de noi ce erau, iar catargele păreau proaspete, ca arborii verzi.
Podoaba de la proră era o frumuseţe, cea mai meşteşugită pe care o văzusem vreodată: o femeie înaltă, cu plete şi ochi întunecaţi şi cu mâinile împreunate în faţă, ca pierdută în visare. Era frumoasă, dar fără nimic ţipător – bărbie elegantă şi părul ridicat, lăsând vederii gâtul zvelt. Fusese pictată cu drag, iar umbrele şi luminile erau zugrăvite desăvârşit.
150
— Văd că-mi admiraţi soaţa, spuse Odiseu alăturându-ni-se lângă
parapet şi sprijinindu-se în antebraţele sale vânjoase. Mai întâi nu s-a învoit, nici n-a vrut să-l lase pe pictor în apropierea ei. A trebuit să-l pun s-o urmărească în taină. Cred că n-a ieşit rău deloc.
O căsnicie din dragoste era la fel de rară precum cedrii din Răsărit.
Mai că-mi doream să-l plac. Însă îi văzusem zâmbetele prea adesea de acum.
— Cum o cheamă? îl întrebă Ahile, din politeţe.
— Penelopa, îi răspunse.
— E o corabie nouă? l-am întrebat.
Dacă lui Odiseu îi ardea să vorbească despre soaţa sa, pe mine mă
interesa altceva.
— Foarte. E din cel mai bun lemn din Itaca, până la ultima bucată.
Plesni parapetul cu palma lui lată, aşa cum plesneşti un cal peste crupă.
