— Cum ţi s-a părut?

— Greu de descris.

Mă luase pe nepregătite. Am închis ochii ca să evoc trecutul.

— Sângele i-a dat iute, asta-mi amintesc. Nu mi-a venit să cred cât de mult era. Avea capul despicat şi i se vedea o fărâmă de creier. M-am luptat cu greaţa ce mă copleşea chiar şi acum şi am adăugat: Ţin minte sunetul ţestei izbite de piatră.

— S-a zvârcolit? Ca animalele?

— N-am stat cât să mă uit.

O clipă, Ahile rămase tăcut.

— Tata mi-a spus odată să-i socot animale. Pe oamenii pe care-i ucid.

Am dat să vorbesc, apoi am închis iar gura. Nu-şi luă privirea de la întinderea de apă pe care-o veghea.

— Nu cred că pot, spuse el.

Cu simplitate, cum îi stătea în fire. Vorbele lui Odiseu mă apăsau să iasă, grele pe limbă. „Bine”, îmi venea să spun. Dar ce ştiam eu? Eu nu trebuia să-mi câştig nemurirea cu spada. Am păstrat tăcerea.

— Nu mă pot opri s-o văd în faţa ochilor, zise el încet. Murind.

Nici eu nu puteam – şuvoiul de sânge roşu ţipător, uluirea şi durerea din ochii ei.

— Nu va fi mereu aşa, m-am auzit spunând. Ea a fost o fată

nevinovată. Tu vei lupta cu bărbaţi, războinici care te vor ucide, dacă

nu loveşti tu întâi.

Se întoarse către mine cu o privire pătrunzătoare.

— Însă tu n-ai să lupţi, chiar dacă ei te vor lovi. Tu urăşti asta.

Dac-ar fi venit din partea altuia, m-aş fi simţit jignit.

— Pentru că nu mă pricep, i-am zis.

— Nu cred că doar de asta, îmi răspunse.

Avea ochi verzi-maronii, ca pădurea, şi le puteam zări sclipirea aurie chiar şi-n lumina tot mai slabă.

 180 

— Poate că nu, am zis în sfârşit.

— Dar o să mă ierţi?

I-am luat mâna.

— N-am de ce să te iert. N-ai cu ce să mă superi.

Vorbisem fără să mă gândesc, însă am grăit cu toată convingerea pe care-o simţeam în inimă.

Privi în jos o clipă, la mâinile noastre împreunate. Apoi mâna i se smulse dintr-a mea şi ţâşni pe lângă mine atât de iute, încât nici n-am văzut-o. Se ridică, ţinând între degete ceva moale şi lung, ca o frânghie udă. Mă uitam fără să înţeleg.

— Hydros, spuse Ahile.

Şarpe-de-apă. Era cenuşiu-închis, iar capul turtit îi atârna frânt într-o parte. Trupul încă îi tremura uşor; era pe moarte.

M-am simţit năpădit de slăbiciune. Chiron ne pusese să le învăţăm pe dinafară sălaşele şi culorile. Cenuşiu-maroniu, malul apelor. Uşor de mâniat. Muşcătură mortală.

— Nici nu l-am văzut, am bâiguit.

Îl azvârli cât colo, lăsându-l să zacă, teşit şi pământiu, între ierburi.

Îi frânsese gâtul.

— Nu era nevoie, îmi zise. L-am văzut eu.

După aceea, se mai linişti; nu mai dădea târcoale pe punte privind în gol. Însă ştiam că moartea Ifigeniei încă îl mai apăsa. Pe amândoi ne apăsa. A prins obicei să poarte tot timpul o lance. O azvârlea în aer şi o prindea, iar şi iar.

Încet, încet, flota se adună la loc. Unele corăbii ocoliseră pe la miazăzi de Lesbos. Altele, tăind de-a dreptul, aşteptau deja lângă

Sigeum, la nord-vest de Troia. Iar altele o luaseră, ca şi a noastră, de-a lungul coastei trace. Din nou uniţi, ne-am strâns lângă Tenedos, insula din apropierea ţărmului lat al Troiei. Din corabie în corabie, am dat de ştire ce plănuia Agamemnon – regii aveau să vină în prima linie, urmaţi de oştirile lor răsfirate. Până să ne luăm locurile, se iscă

haos; trei corăbii se ciocniră şi toţi îşi rupseră câteva vâsle în altă

carenă.

Până la urmă, am nimerit unde trebuia, între Diomede, la stânga, şi Meriones, la dreapta. Începură să se audă tobele şi şirul corăbiilor o

 181 

luă înainte, mânat de vâsle. Agamemnon poruncise să ne mişcăm încet, să rămânem înşiraţi şi să respectăm acelaşi ritm. Însă regii noştri încă nu se pricepeau să respecte poruncile altuia şi fiecare dintre ei voia să ajungă primul la Troia. Vâslaşii asudau din greu în vreme ce căpeteniile îi îndemnau tot mai tare.

Stăteam la proră alături de Foinix şi Automedon, privind cum se apropie ţărmul. Ahile îşi arunca şi îşi prindea alene lancea. Vâslaşii prinseseră să se ia după el, urmând sunetul repetitiv al lemnului care plesnea în palma lui.

Eram tot mai aproape şi începeam să desluşim ţărmul: copaci şi munţi înalţi se desenau pe uscatul ceţos, verde-maroniu. O luaserăm niţel înaintea lui Diomede, iar între noi şi Meriones, care venea din spate, era o depărtare cam de lungimea unei corăbii.

— Pe ţărm sunt oameni, spuse Ahile, mijind ochii. Înarmaţi.

Nici n-am apucat să răspund, că de undeva din flotă răsună un corn căruia îi răspunseră altele şi altele. Alarma. Vântul aduse până la noi ecourile şterse ale unor ţipete. Crezuserăm că-i vom lua pe nepregătite pe troieni, însă ei ştiau că venim. Ne aşteptau.

De-a lungul întregului şir de corăbii, vâslaşii făcură un efort să