— Întreabă-l de soaţă, propuse Diomede. Nu se mai satură să
vorbească despre ea. Ai auzit cum s-au întâlnit? Asta-i povestea lui preferată.
În glas avea o aţâţare aproape neascunsă. Bărbaţii de lângă mine se opriră din mâncat, ca să privească. Licomede se uită când la unul, când la celălalt şi îndrăzni să întrebe:
— Cum ai întâlnit-o pe soaţa ta, prinţe?
Dacă Odiseu simţea încordarea aceea, n-o arătă deloc.
— Frumos din partea ta să mă întrebi. Atunci când Tindar îi căuta un bărbat Elenei, au sosit peţitori din toate regatele. Sunt sigur că-ţi aminteşti.
— Eram deja însurat, răspunse Licomede. Nu m-am dus.
— Desigur. Iar ei erau prea tinerei, mă tem, spuse Odiseu, aruncându-mi un zâmbet şi întorcându-se spre rege. Am avut norocul să sosesc primul dintre toţi. Regele m-a poftit la masă alături de familie: Elena, sora ei, Clitemnestra, şi verişoara lor, Penelopa.
137
— Te-a poftit? pufni Diomede. Aşa se spune când te târăşti prin tufişuri ca să-i iscodeşti?
— Sunt încredinţat că prinţul Itacăi n-ar face una ca asta, se încruntă Licomede.
— Din păcate, chiar asta am făcut, dar îţi preţuiesc încrederea, spuse Odiseu oferindu-i un zâmbet cald. De fapt, chiar Penelopa m-a prins. Mi-a spus că mă urmărea de mai bine de un ceas şi s-a gândit să intervină până nu intru în mărăciniş. Fireşte că a urmat un răstimp mai încordat, însă până la urmă Tindar s-a îmbunat şi mi-a îngăduit să rămân. La masă am văzut că Penelopa era de două ori mai isteaţă
decât verişoarele ei şi tot atât de frumoasă. Aşa că…
— La fel de frumoasă ca Elena? îl întrerupse Diomede. De asta rămăsese nemăritată la douăzeci de ani?
— Cu siguranţă nu i-ai cere niciunui bărbat să-şi înfăţişeze soaţa mai prejos decât altă femeie, răspunse Odiseu cu glas blând.
Diomede dădu ochii peste cap, se lăsă pe spate şi începu să se scobească în dinţi cu vârful cuţitului. Odiseu se întoarse din nou spre Licomede.
— Astfel că, în vreme ce vorbeam, atunci când a fost limpede că
mă bucuram de graţiile nobilei Penelopa…
— Nu pentru cât erai de chipeş, de bună seamă, comentă
Diomede.
— De bună seamă, încuviinţă Odiseu. Ea m-a întrebat ce cadou i-aş face miresei mele. Un pat de nuntă, i-am răspuns curtenitor, făcut din cel mai bun lemn de gorun, însă răspunsul nu i-a plăcut. „Un pat de nuntă n-ar trebui făcut din lemn mort şi uscat, ci din ceva verde şi viu”, mi-a zis. „Şi dacă aş făuri un asemenea pat?” am întrebat. „Mă
primeşti de soţ?” Şi mi-a mai zis…
Regele Argosului scoase un sunet de lehamite.
— M-am plictisit de moarte să tot ascult povestea cu patul tău de nuntă.
— Atunci poate că n-ar fi trebuit să propui s-o spun.
— Şi poate că ar trebui să faci rost de alte poveşti, blestematule, ca, de plictiseală, să nu-mi pun capăt zilelor.
Licomede păru zguduit – vulgarităţile îşi aveau locul în odăile dosnice şi pe terenurile de antrenamente, nu la masa conducătorilor.
138
Însă Odiseu doar clătină din cap cu tristeţe.
— Într-adevăr, bărbaţii din Argos sunt tot mai bădărani de la un an la altul. Licomede, hai să-i arătăm regelui Argosului un pic de bună-creştere. Speram să am prilejul să admir faimoasele dansatoare de pe insula voastră.
— Da, spuse Licomede înghiţind un nod. Nu mi-am închipuit… Se opri, apoi vorbi iarăşi, pe tonul cel mai regal posibil: Dacă asta doriţi.
— Dorim, spuse de astă dată Diomede.
— Bine, atunci.
Licomede se uita când la unul, când la celălalt. Thetis îi poruncise să nu arate dansatoarele oaspeţilor, însă dacă ar fi refuzat, cei doi ar fi intrat la bănuieli. Îşi drese glasul şi se hotărî:
— Păi atunci să le chemăm.
Îi făcu unui slujitor un semn scurt, iar acesta se întoarse şi ieşi în goană din sală. Eu am rămas cu nasul în farfurie, ca să nu mi se citească pe chip teama.
Chemarea le luase pe nepregătite, aşa încât femeile încă îşi aranjau veşmintele şi părul când intrară în sală. Ahile era printre ele, cu capul bine acoperit, şi privind cu sfiiciune în podea. M-am uitat neliniştit la Odiseu şi Diomede, însă niciunul nu i-a aruncat vreo uitătură.
Fetele îşi ocupară locurile şi se auzi muzica. Le priveam cum îşi încep paşii întortocheaţi. Era un spectacol frumos, dar sărăcit de absenţa Deidameiei – ea fusese cea mai pricepută.
— Care-i fiica ta? întrebă Diomede.
— Nu-i aici, rege al Argosului. Este plecată la rude.
