Însă mama lui nu vrea – nu poate – să spună cine-i vinovatul.

Mergem la Agamemnon. Regele e roşu ca racul de la zăpuşeală şi se mânie mereu – din pricina vântului, a oştirii neliniştite, a oricui îi dă prilejul.

— Ştii că mama este zeiţă, îi spune Ahile.

Agamemnon dă să mârâie ceva. Odiseu îl potoleşte, aşezându-i o mână pe umăr.

— Ea spune că vremea aceasta e nefirească. Că este o solie de la zei.

Ştirea nu-i este deloc pe plac lui Agamemnon, care ne săgetează

din priviri şi ne face semn să plecăm.

Trece o lună obositoare de somn asudat şi zile zăpuşitoare. Pe chipurile oamenilor se citeşte furie cruntă, dar nimeni nu se mai încaieră – e prea cald. Toţi zac în întuneric şi se duşmănesc.

Mai trece o lună. Cred că înnebunim încet cu toţii, sufocaţi sub apăsarea aerului neclintit. Cât mai putem s-o ducem aşa? E groaznic

– văzduhul orbitor ce ne ţintuieşte oştirea, vipia pe care-o tragem în piept cu fiecare respiraţie. Până şi noi doi, stând în cort şi născocind o sută de jocuri, ne simţim văduviţi şi pustiiţi. Când o să se sfârşească?

Până la urmă, soseşte o veste. Agamemnon a vorbit cu marele preot Calhas. Îl ştim – e mărunţel, cu barbă castanie jumulită. O

pocitanie cu faţă de dihor şi năravul de a-şi umezi buzele cu vârful limbii înainte de-a vorbi. Însă mai hâzi decât orice îi sunt ochii albastru-strălucitor. Cine îi vede, tresare speriat. Asemenea lucruri sunt ciudate. Mare noroc a avut că nu l-au ucis de cum s-a născut.

Calhas crede că am jignit-o pe zeiţa Artemis, însă nu spune de ce.

Oferă povaţa obişnuită: o jertfă grandioasă. Vitele sunt adunate pe dată şi se amestecă vinul cu miere. La următorul sfat, Agamemnon ne dă de ştire că şi-a poftit fiica să conducă ceremonia. Ea o slujeşte pe Artemis, e cea mai tânără femeie care a fost unsă ca preoteasă şi

 172 

poate că va reuşi s-o îmbuneze pe zeiţa mâniată.

Apoi auzim mai multe, că fata este adusă din Micene nu doar pentru ceremonie, ci pentru a fi măritată cu unul dintre regi. Nunţile sunt întotdeauna bine-venite, pe placul zeilor, poate că va ajuta şi asta.

Agamemnon ne cheamă la el în cort. E boţit şi puhav la chip, părând, după piele, să nu fi închis de mult ochii. Nasul îi e tot roşu de la zăduf. Lângă el şade Odiseu, netulburat ca întotdeauna.

Agamemnon îşi drege glasul.

— Prinţe Ahile, te-am chemat să-ţi propun ceva. Poate-ai auzit că… Se opreşte, îşi drege iarăşi glasul. Am o fiică, Ifigenia o cheamă.

Aş dori să ţi-o dau de soaţă.

Ne holbăm la el. Ahile deschide gura, o închide la loc.

— Agamemnon îţi face o mare cinste, prinţe din Ftia, spune Odiseu.

— Aşa este şi-i mulţumesc, se bâlbâie Ahile, care arareori e prins pe picior greşit.

Se uită la Odiseu şi ştiu ce gândeşte: Cum rămâne cu Deidameia?

Ahile este deja însurat, cum Odiseu ştie prea bine.

Însă regele Itacăi încuviinţează uşor din cap, ca să nu-l vadă

Agamemnon. Trebuie să ne prefacem că prinţesa din Skiros nu există.

— Mă simt onorat că te-ai gândit la mine, spune Ahile încă

şovăitor.

Mă priveşte iute, întrebător. Odiseu îl vede, nimic nu-i scapă.

— Din păcate, n-o să petreceţi decât o seară împreună, iar după

aceea ea va trebui să plece. Deşi, desigur, multe se pot întâmpla într-o singură noapte.

Zâmbeşte. Este singurul care o face.

— Cred că ne-ar prinde bine o nuntă, grăieşte rar Agamemnon. Şi familiilor noastre, şi oştenilor.

Îşi fereşte ochii de privirile noastre.

Ahile mă urmăreşte să vadă ce răspund; va refuza, dacă asta vreau.

Simt o înţepătură slabă de gelozie. „N-o să fie decât o noapte”, îmi spun. „Aşa se va înălţa în rang şi în putere şi va fi pace cu Agamemnon. N-o să însemne nimic.” Încuviinţez uşor, cum făcuse Odiseu mai înainte.

 173 

Ahile întinde mâna.

— Mă învoiesc, Agamemnon. Va fi o cinste să te am ca socru.

Agamemnon îi strânge mâna. Îi urmăresc ochii – reci şi aproape trişti. Mai târziu, îmi voi aminti de ei.

Îşi drege glasul a treia oară.

— Ifigenia e o fată vrednică, spune.

— Nu mă îndoiesc, încuviinţează Ahile. Voi fi onorat să o am soaţă.

Agamemnon încuviinţează din cap, făcându-ne semn că ne putem retrage; plecăm. „Ifigenia.” Un nume cadenţat, ca sunetul copitelor pe stâncă, iute, însufleţit, fermecător.

Ea sosi peste câteva zile, păzită de străjeri micenieni sumbri, mai vârstnici, nepotriviţi pentru război. În vreme ce carul i se apropia de tabără, zornăind pe drumul stâncos, oştenii ieşiră să privească.

Trecuse ceva timp de când cei mai mulţi nu mai văzuseră o femeie. Îi sorbiră din ochi gâtul mlădiu, glezna dezgolită în goană, mâinile ce-i netezeau gingaşe rochia de mireasă. Ochii căprui îi străluceau de nerăbdare; doar venea să se mărite cu cel mai vrednic dintre ahei.

Nunta avea să se ţină în agora noastră încropită, pe podiumul pătrat din lemn, în spatele căruia se înălţase un altar. Carul se apropia, trecând prin dreptul oştenilor ce dădeau buzna.