— Păcat, spuse Diomede. Speram să fie aceea.
Arătă o fată dintr-un capăt, măruntă şi brunetă; chiar semăna cu Deidameia, avea nişte glezne minunate ce se iţeau pe sub poalele rotitoare ale rochiei. Licomede îşi drese glasul.
— Eşti însurat, mărite Diomede?
— Deocamdată da, surâse Diomede, fără să-şi dezlipească ochii de la femei.
Când dansul se sfârşi, Odiseu se ridică în picioare şi rosti cu glas tunător:
— Am fost cu adevărat onoraţi de spectacolul vostru – nu oricine se poate mândri că a văzut dansatoarele de pe Skiros. În semn de
139
admiraţie, v-am adus daruri, vouă şi regelui vostru.
Se auzi un murmur de încântare. Skirosul nu prea avea parte de lux; nimeni nu şi-l permitea.
— Eşti mult prea amabil, spuse Licomede, roşu la faţă de plăcere, căci nu se aşteptase la atâta mărinimie.
La semnul lui Odiseu, slujitorii aduseră cufere şi începură să le golească pe masa lungă. Am văzut lucirea argintului şi sclipiri de sticlă şi nestemate. Ne-am aplecat cu toţii, bărbaţi şi femei, curioşi să
vedem comorile.
— Vă rog, luaţi ce vă place, spuse Odiseu.
Fetele veniră iute la mese şi, sub ochii mei, începură să
scormonească printre podoabele lucitoare: parfumuri în sticluţe delicate, cu dopuri de ceară, oglinjoare cu mânere de fildeş sculptat, brăţări răsucite din aur, panglici vopsite în violet şi roşu. Printre ele se aflau şi câteva obiecte menite, mi-am închipuit, lui Licomede şi sfetnicilor săi: scuturi de care erau prinse curele de piele, cozi de lance sculptate şi săbii argintate, în teci moi din piele de miel. Ochii lui Licomede rămaseră pironiţi asupra uneia dintre acestea, ca un peşte agăţat în cârlig. Odiseu stătea aproape, tronând binevoitor asupra adunării.
Ahile rămăsese în spate, mişcându-se alene pe lângă mese. Se oprea să picure puţin parfum pe încheietura subţire a mâinii, să
mângâie mânerul neted al unei oglinjoare. Poposi o clipă, admirând o pereche de cercei cu pietre albastre, prinse în fir de argint.
Privirea îmi fu atrasă de ceva ce se petrecea la capătul sălii.
Diomede străbătuse încăperea şi vorbea cu un slujitor de-ai săi, care încuviinţă din cap şi ieşi pe uşile mari. Nu părea ceva însemnat; Diomede avea un aer somnoros şi pleoapele îi păreau îngreunate de plictiseală.
M-am uitat iarăşi la Ahile. Acum îşi ţinea cerceii la urechi, tot sucindu-i, ţuguindu-şi buzele şi jucându-se de-a femeiuşca. Era înveselit, iar colţurile gurii îi erau ridicate. Îşi plimbă ochii prin sală, rămânând o clipă cu privirea pe chipul meu. N-am putut să nu zâmbesc.
Se auzi o trâmbiţă, tare, înfricoşată. Răsunase de afară: o notă
prelungă, urmată de trei sunete scurte, semnalul nostru pentru
140
apropierea unei năpaste. Licomede se ridică iute în picioare, iar străjile îşi lungiră gâturile spre uşă. Fetele ţipau şi se agăţară una de alta, scăpând pe jos podoabele de sticlă, ce se spărgeau pe podea.
În afară de una singură. Nici nu apucă să se sfârşească primul semnal, că Ahile înşfăcă una dintre săbiile argintate şi-i azvârli teaca de piele. Masa îi stătea în cale, aşa că sări peste ea nevăzut, apucând în treacăt o lance, cu cealaltă mână, în drum spre uşă. Când atinse podeaua, ţinea armele deja ridicate, cu o îndemânare ucigaşă ce nu-i stătea în puteri niciunei fete şi niciunui bărbat. „Cel mai bun războinic din spiţa lui.”
M-am uitat iute la Odiseu şi la Diomede, şi m-am îngrozit când i-am văzut zâmbind.
— Salutări, prinţe Ahile, spuse Odiseu. Te căutam.
Am privit neputincios cum, la auzul vorbelor sale, pe chipurile supuşilor lui Licomede se aşternu înţelegerea, cum se întoarseră şi îl priviră ţintă pe Ahile. Preţ de-o clipă, el rămase nemişcat. Apoi coborî încet armele.
— Mărite Odiseu, spuse cu un glas uimitor de liniştit. Mărite Diomede. Îşi înclină capul politicos, ca de la prinţ la prinţ. Mă simt onorat că v-aţi ostenit atât să daţi de mine.
Era un răspuns nimerit, demn şi niţel batjocoritor. Acum avea să le fie mai greu să-l umilească.
— Bănuiesc că doriţi să-mi vorbiţi. O clipă doar, vin îndată.
Puse cu grijă pe masă spada şi lancea. Cu degete sigure, îşi desfăcu vălul şi-l scoase. Pletele ieşite la iveală străluceau ca bronzul lustruit.
Bărbaţii şi femeile de la curtea lui Licomede şuşoteau între ei cu indignare înăbuşită, fără să-l scape din ochi.
— Poate că-ţi va fi de ajutor? spuse Odiseu, scoţând de undeva, dintr-o desagă sau dintr-o cutie, o tunică.
I-o aruncă lui Ahile, care o prinse.
— Mulţumesc, spuse Ahile.
Supuşii îl priviră vrăjiţi cum o desface, cum se dezbracă până la brâu şi o trage pe el.
Odiseu se întoarse spre fruntea sălii.
— Licomede, am putea, rogu-te, să mergem într-o cameră oficială?
Avem multe de discutat cu prinţul Ftiei.
