Agamemnon stătea pe podium, cu Odiseu şi Diomede de-o parte şi de cealaltă; Calhas se afla în apropiere. Ahile aştepta în locul unde se cuvenea să stea mirii, într-o parte a podiumului.

Ifigenia coborî graţioasă din car, păşind pe pardoseala din scânduri. Era foarte tânără, nici nu împlinise paisprezece ani, şi alterna între calmul preotesei şi neastâmpărul copilei. Îşi cuprinse îndată tatăl cu braţele, îşi trecu degetele prin părul lui şi-i şopti ceva râzând. Nu vedeam chipul lui Agamemnon, însă mâinile cu care îi strângea umerii gingaşi păreau încordate.

Numai zâmbet şi plecăciune, Odiseu şi Diomede înaintară, salutând-o, iar ea le răspunse politicos, însă nerăbdătoare. Deja îşi căuta din ochi soţul făgăduit. Îl dibui uşor, căci ochii îi fură atraşi de pletele lui aurii. Când îl văzu, zâmbi.

Sub privirea ei, Ahile păşi pentru a-i veni în întâmpinare, ajungând

 174 

acum la marginea podiumului. Ar fi putut s-o atingă şi am văzut că

asta intenţiona; am văzut cum îşi întinde mâna spre degetele ei subţiri, delicate ca scoicile lustruite de mare.

Apoi fata se împletici. Ţin minte că Ahile s-a încruntat. Ţin minte că a dat s-o prindă.

Însă nu se împiedicase. Era târâtă spre altarul din spatele ei.

Nimeni nu-l văzuse pe Diomede urnindu-se din loc, însă acum o înşfăcase, cu mâna ce părea uriaşă pe gâtlejul ei, şi o aşeza pe dalele de piatră. Era prea cutremurată ca să se zbată, ca să-şi dea seama ce se petrece. Agamemnon îşi smulse de la cingătoare ceva care străluci în soare când îl ridică.

Tăişul pumnalului i se repezi la gâtlej şi sângele împroşcă altarul, revărsându-se pe rochie. Ifigenia se înecă, încercă să vorbească, dar nu putu. Trupul i se zvârcolea şi tremura ca varga, însă era ţintuită de mâinile regelui. Într-un sfârşit începu să se potolească, zvâcni fără

vlagă din picioare, iar la urmă încremeni.

Mâinile lui Agamemnon erau pline de sânge.

— Zeiţa e îmbunată, grăi el în tăcerea ce se lăsase.

Cine ştie ce s-ar fi putut întâmpla atunci? Aerul duhnea a moarte, un iz de sare şi de fier. Jertfele omeneşti erau o grozăvie interzisă cu multă vreme în urmă pe pământurile noastre. Propria lui fiică. Eram îngroziţi, furioşi, gata să vărsăm şi noi sânge.

Nici n-am apucat să ne urnim din loc şi am simţit ceva pe obraji.

Am şovăit nesiguri şi am simţit-o din nou. Uşoară, răcoroasă, boarea cu miros de mare. Un murmur trecu printre oşteni. „Vântul. Bate vântul.” Fălcile se descleştară, muşchii se destinseră. „Zeiţa e îmbunată.”

Ahile părea încremenit, ţintuit locului lângă podium. L-am luat de braţ şi l-am tras, prin mulţime, spre cort. Avea ochii rătăciţi şi chipul stropit de sângele Ifigeniei. Am umezit o cârpă şi am dat să-l şterg, dar mă prinse de mână.

— Aş fi putut să-i opresc, zise. Era livid şi răguşit. Aş fi putut s-o salvez.

— N-aveai de unde să ştii, am spus clătinând din cap.

Îşi îngropă faţa în palme şi amuţi. L-am ţinut în braţe, şoptindu-i tot ce-mi veni în minte, ca să-l liniştesc.

 175 

După ce-şi spălă mâinile murdare şi-şi schimbă veşmintele pline de sânge, Agamemnon ne chemă înapoi în piaţă. Artemis, ne spuse el, privise cu ochi răi vărsarea de sânge pe care o punea la cale oştirea aceasta imensă. Pentru aceea pretinsese o răscumpărare pe măsură, înainte. Vacile nu erau de-ajuns. Se cerea o fecioară, o preoteasă, sânge omenesc care să spele alt sânge omenesc, iar cea mai potrivită

era fata cea mare a conducătorului.

Ifigenia ştiuse, spuse el, şi se învoise. Cei mai mulţi oameni nu fuseseră destul de aproape ca să fi văzut frica şi mirarea din ochii ei.

Din fericire, crezură minciuna căpeteniei lor.

O arseră în seara următoare pe un rug de chiparos, copacul zeilor noştri cei mai întunecaţi. Agamemnon destupă o sută de butii de vin ca să sărbătorească; a doua zi dimineaţă, odată cu retragerea apelor, urma să pornim spre Troia. În cortul nostru, Ahile adormi ostenit cu capul în poala mea. L-am mângâiat pe frunte, privindu-i chipul frământat de vise. Într-un colţ îi zăcea tunica însângerată de mire.

Când mă uitam la ea, la el, îmi simţeam pieptul încins şi strâns. Era prima moarte pe care o văzuse cu ochii lui. I-am coborât încet capul din poală şi m-am ridicat.

Afară, bărbaţii cântau şi răcneau tot mai beţi. Pe ţărm, rugul ardea cu flăcări înalte, hrănite de vânt. Am pornit pe lângă focurile mai mici, pe lângă oştenii ce mergeau împleticit. Ştiam încotro o apucasem.

În faţa cortului său erau străjeri, care însă picoteau.

— Cine eşti? întrebă unul dintre ei, tresărind.

Am păşit pe lângă el şi am dat deoparte pânza de la intrare.

Odiseu se întoarse către mine. Stătea în picioare la o măsuţă, cu degetul pe o hartă. Avea lângă el o farfurie cu mâncare, pe jumătate golită.

— Bine-ai venit, Patrocle. Nu-i nimic, îl cunosc, îi spuse străjii ce bâlbâia iertăciuni în spatele meu. Aşteptă să plece. M-am gândit că o să vii.

— Ai zice aşa indiferent de ce ai gândi, am pufnit eu dispreţuitor.

— Şezi dacă vrei, mă îndemnă surâzând. Terminam cina.

— I-ai lăsat s-o ucidă, i-am azvârlit eu.

 176 

— Ce te face să crezi că i-aş fi putut opri? mă întrebă trăgând un scaun la masă.

— I-ai fi oprit, dac-ar fi fost vorba despre fiica ta.

Simţeam că-mi scapără ochii. Îl voiam ars.

— N-am nicio fiică.

Rupse o bucată de pâine şi o înmuie în sos. Mâncă.

— Soaţa ta atunci. Dac-ar fi fost soaţa ta?

— Ce vrei să zic? spuse, ridicându-şi ochii. Că n-aş fi făcut-o?

— Da.

— N-aş fi făcut-o. Însă poate că de asta este Agamemnon rege în Micene, iar eu domnesc doar în Itaca.

Răspunsurile îi veneau cu prea mare uşurinţă. Răbdarea lui mă

înfuria.