Iată o nouă grijă, pe care n-o avusesem până atunci. Însă, fireşte, în poveştile noastre sunt multe personaje. Marele Perseu sau modestul Peleu. Heracle sau aproape uitatul Hilas. Unora li se dedicase o epopee întreagă, altora, doar un vers.

El se ridică în capul oaselor, cuprinzându-şi genunchii cu braţele.

— Cred că ea se teme că altcineva o să-l ucidă pe Hector, înaintea mea.

Altă temere, aceea că viaţa lui Ahile va fi scurtată şi mai devreme.

 209 

— La cine se gândeşte?

— Nu ştiu. Aiax a încercat şi a dat greş. Diomede la fel. După mine, ei sunt cei mai buni. Nu mai ştiu pe nimeni.

— Dar Menelau?

— Niciodată, clătină din cap Ahile. E curajos şi puternic, dar atât.

S-ar frânge ca apa pe piatră de s-ar lupta cu Hector. Aşa că ori eu, ori nimeni.

— Tu n-o să faci una ca asta, i-am spus, încercând să nu pară că

mă milogesc.

— Nu. Tăcu preţ de-o clipă. Însă văd totul. Asta-i ciudat. Ca prin vis. Mă văd azvârlind lancea şi pe el cum cade. Mă duc şi stau lângă

el.

Am simţit cum mă cuprinde groaza. Am tras aer în piept şi m-am silit să răsuflu.

— Şi apoi ce se întâmplă?

— Asta-i cel mai ciudat. Mă uit la sângele lui şi ştiu că moartea-i aproape. Însă în vis nici că-mi pasă. Mai degrabă mă simt uşurat.

— Crezi că poate fi vreo profeţie?

Întrebarea păru să-l stânjenească. Clătină din cap.

— Nu, nu cred să fie. Doar un vis cu ochii deschişi.

M-am silit să-i ţin isonul, cu glas liniştit.

— Sigur aşa-i. Până la urmă, Hector nu ţi-a făcut nimic.

Ahile zâmbi atunci, cum sperasem c-o să facă.

— Da, zise. Aşa am auzit.

În ceasurile lungi cât el lipsea, am început să mă îndepărtez de tabăra noastră, căutând tovărăşie, ceva care să-mi dea de lucru.

Vestea pe care ne-o dăduse Thetis – zâzanie între zei, gloria primejduită a lui Ahile – mă tulburase. Nu ştiam ce să cred, iar întrebările mi se fugăreau prin minte, până simţeam c-o iau razna.

Aveam nevoie de ceva care să-mi distragă atenţia, ceva raţional şi real. Un oştean îmi arătă cortul alb al răniţilor şi-mi zise:

— Dacă-ţi cauţi ceva de făcut, acolo e tot timpul nevoie de o mână

de ajutor.

Mi-am amintit mâinile răbdătoare ale lui Chiron, instrumentele atârnate pe pereţii de cuarţ trandafiriu şi am intrat.

 210 

În cort era întuneric, iar aerul se simţea închis, dulceag, ca mirosul de mosc, îngreunat de izul metalic al sângelui, într-un colţ l-am zărit pe medicul Machaon, bărbos, cu bărbia pătrată şi pieptul lăsat gol, pentru că-i era mai lesne aşa, purtând doar o tunică veche legată în fugă la brâu. Avea pielea mai negricioasă decât cei mai mulţi ahei, deşi stătea multă vreme înăuntru, şi era tuns scurt, tot pentru că-i era mai lesne aşa, ca să nu-i intre în ochi. Acum stătea aplecat peste piciorul unui rănit şi pipăia cu băgare de seamă în jurul unui vârf de săgeată înfipt în carne. În celălalt capăt al cortului, fratele său Podaleirios tocmai îşi punea platoşa. Îi zise ceva lui Machaon, apoi trecu pe lângă mine şi ieşi din cort. Se ştia că preferă câmpul de bătălie cortului răniţilor, cu toate că-şi făcea treaba în amândouă

locurile.

Machaon grăi fără să ridice privirea:

— Nu cred că eşti rănit rău, de vreme ce poţi să stai atâta în picioare.

— Nu, am zis. Am venit…

M-am întrerupt când vârful de săgeată se ivi între degetele lui Machaon, iar oşteanul gemu de uşurare.

— Ei bine? mă luă el din scurt, dar fără arţag.

— Ai nevoie de o mână de ajutor?

Scoase un sunet pe care l-am luat drept încuviinţare.

— Şezi şi ţine-mi leacurile, îmi zise, fără să mă privească.

Am făcut cum mi-a zis, culegând de pe jos sticluţele împrăştiate, în care se aflau ierburi uscate ce zornăiau sau unguente. Mirosindu-le, îmi aminteam: usturoi şi balsam cu miere pentru copturi, mac pentru liniştirea bolnavului, coada-şoricelului pentru închegarea sângelui.

Zeci de ierburi ce-mi readuceau în minte degetele răbdătoare ale centaurului, mirosul fraged şi dulce al peşterii trandafirii.

I le-am întins pe acelea de care avea nevoie şi am privit cum le întrebuinţa cu iscusinţă – un vârf de praf alinător pe buza de sus, ca rănitul să-l adulmece şi să-l ronţăie, un deget de balsam întins ca să

ţină molima departe, apoi feşe ce înveleau, legau şi acopereau rana.

Machaon netezi ultimul strat de ceară de albine, moale şi parfumată, peste piciorul oşteanului şi îşi înălţă privirea obosită.

— Patrocle, nu-i aşa? Ai fost învăţăcelul lui Chiron? Eşti bine-

 211 

venit.