N-am mai rămas niciodată singuri. Mereu era nevoie de el – să-şi arunce ochii pe listele cu oşteni şi pe cele cu socoteli, să-şi dea cu părerea despre provizii şi biruri. Foinix, bătrânul sfetnic al tatălui său, ne însoţea peste tot, însă lui Ahile i se puneau o mie de întrebări: Cât din asta? Cât din aia? Care să fie căpitanii? Făcea tot ce putea, apoi
161
dădea de ştire:
— Las tot restul în seama înţeleptului Foinix.
În spatele meu, auzeam cum oftează câte o slujnică. Era şi chipeş, şi bine-crescut.
Ştia că eu nu prea aveam ce face pe aici. Când mă privea, îi citeam pe chip o părere de rău tot mai mare. Nu uita niciodată să-mi pună la îndemână tăbliţele şi să-mi ceară părerea, însă nu-i uşuram deloc treaba, căci rămâneam în spate, nepăsător şi tăcut.
Dar nici acolo nu scăpam. Prin toate ferestrele se revărsa larma neîntreruptă a oştenilor fălindu-se, pregătindu-se de luptă, ascuţindu-şi lăncile. Îşi luaseră numele de mirmidoni, „oamenii-furnici”, un vechi titlu de cinste. Încă un lucru pe care Ahile trebuise să mi-l lămurească – legenda potrivit căreia Zeus îi făurise pe locuitorii Ftiei din furnici. Îl priveam cum mărşăluiesc veseli, şir după
şir. Îi vedeam cum visează la prada bogată cu care aveau să se întoarcă şi la glorie. Noi nu aveam asemenea visuri.
Mi-am luat obiceiul să mă fac nevăzut. Pe când ajutoarele îl însoţeau mai departe, eu găseam câte un pretext ca să rămân în urmă: o mâncărime sau o curea desfăcută la sandală. Goneau înainte fără să
mă vadă, dădeau colţul, iar eu rămâneam deodată singur, din fericire.
O apucam pe coridoarele întortocheate pe care le învăţasem cu amar de ani în urmă şi ajungeam recunoscător în odaia noastră pustie.
Acolo mă lungeam pe podeaua rece de piatră şi închideam ochii. Nu puteam să mă abţin să-mi închipui cum avea să sfârşească: de lance sau de spadă, ori strivit de un car de luptă. Sângele ce-i ţâşnea şuvoi din inimă.
Într-o seară din a doua săptămână, pe când stăteam somnoroşi în pat, l-am întrebat:
— Cum îi vei spune tatălui tău? Despre profeţie?
În liniştea nopţii, vorbele răsunară puternic. O clipă, rămase nemişcat. Apoi zise:
— Nu cred c-am să-i spun.
— Niciodată?
Clătină din cap, o umbră aproape nevăzută.
— Nu are ce să facă. Doar să se întristeze.
— Dar mama ta? N-o să-i zică?
162
— Nu, spuse el. Printre altele, în ultima zi petrecută în Skiros am pus-o să-mi tăgăduiască şi asta.
M-am încruntat. Nu-mi spusese.
— Ce ţi-a mai făgăduit?
L-am văzut că şovăie, dar între noi nu era loc de minciună, niciodată.
— Am rugat-o să te ocrotească, îmi răspunse. După aceea.
M-am uitat lung la el, cu gura uscată.
— Şi ce-a spus?
Iarăşi tăcere. Apoi, atât de încet încât îmi puteam imagina cum i se îmbujorează obrajii de ruşine, îmi răspunse:
— Nu s-a învoit.
Mai târziu, în timp ce el dormea, iar eu vegheam sub stele, m-am gândit la ce-mi spusese. Mă încălzea să ştiu că o rugase – alunga ceva din răceala acestor zile din palat, unde toată lumea voia să ştie doar de el, şi nimeni de mine.
Cât despre răspunsul zeiţei, nu-mi păsa. Ce nevoie aveam de ajutorul ei? Nu voiam să continui să trăiesc după ce el va muri.
Trecură şase săptămâni – cele şase săptămâni cât dură să fie orânduită oştirea, să fie înzestrate corăbiile, să fie încărcate provizii şi veşminte de-ajuns pentru toată vremea cât va ţine războiul: un an, poate doi. Asediile erau întotdeauna de lungă durată.
Peleu stăruia ca Ahile să ia doar tot ce-i mai bun. Dădu o avere pe platoşe, de-ajuns cât pentru şase-şapte bărbaţi. Erau pieptare din bronz bătut, pe care erau gravaţi lei şi un phoenix ridicându-se din cenuşă, cnemide din piele tare pentru picioare, încinse cu aur, coifuri cu panaş din păr de cal, o spadă argintată, zeci de vârfuri de lance şi două care de luptă uşoare, ce urmau a fi trase de un atelaj de patru cai, printre care şi perechea pe care o primise Peleu de la zei ca dar de nuntă. Îi chema Xanthos şi Balios, Auriul şi Bălţatul, şi dădeau ochii peste cap de nerăbdare când nu goneau slobozi. Ne dădu şi un vizitiu, un băiat mai tânăr decât noi, însă trupeş, ce se ştia a fi iscusit la strunirea cailor nărăvaşi. Îl chema Automedon.
Şi, în sfârşit, mai era o lance lungă, din frasin decojit şi lustruit până ajunsese să lucească precum o flacără cenuşie. De la Chiron,
163
spusese Peleu când i-o întinsese fiului său. Ne-am aplecat asupra ei, trecându-ne degetele pe ea, ca pentru a simţi prezenţa centaurului.
Pesemne că un dar atât de minunat îi luase săptămâni de şlefuire iscusită; probabil că începuse lucrul aproape imediat după plecarea noastră. Cunoştea oare ce destin îl aşteaptă pe Ahile sau doar ghicise?
