În noaptea aceea m-am trezit sufocat. Eram scăldat în sudoare şi în cort se făcuse o zăpuşeală greu de suportat. Ahile, cu pielea la fel de jilavă, dormea lângă mine.
Am ieşit din cort, dornic să simt briza mării. Însă şi aici aerul era apăsător şi umed. Era ciudat de linişte. Nu auzeam nicio pânză
fluturând, niciun clinchet de ham desfăcut. Până şi marea era mută, de parcă valurile nu se mai izbeau de ţărm. Dincolo de talazuri, era netedă ca o oglindă de bronz lustruit. Nu adia nici pic de vânt, mi-am dat seama. Asta era ciudăţenia. Aerul ce mă apăsa nu se mişca deloc, nici măcar ca un curent uşor. „Dac-o ţine aşa”, mi-amintesc că mi-am zis, „n-o să putem pleca mâine.”
M-am spălat pe faţă, bucurându-mă de răcoarea apei, apoi m-am întors la Ahile şi la somnul agitat şi nedătător de odihnă.
A doua zi dimineaţă a fost la fel. Mă trezesc într-o baltă de sudoare, cu pielea zbârcită şi încinsă. Sorb recunoscător apa pe care ne-o aduce Automedon. Ahile se trezeşte şi-şi trece mâna peste fruntea udă. Se încruntă, iese, revine.
— Nu bate deloc vântul.
Încuviinţez din cap.
— N-o să plecăm azi.
Ai noştri sunt vâslaşi puternici, însă nici măcar ei nu-s în stare să
ne poarte pe valuri o zi întreagă. Ca să ajungem la Troia, avem nevoie de vânt.
Vântul nu vine. Nici în ziua aceea, nici noaptea, nici a doua zi.
Agamemnon e silit să anunţe în piaţă că plecarea se amână din nou.
Şi ne făgăduieşte că vom pleca de îndată ce va bate iarăşi vântul.
Însă vântul nu revine şi pace. Suferim încontinuu din cauza arşiţei, iar aerul pare o pală de foc ce ne pârjoleşte plămânii. Nici nu băgaserăm de seamă cât de opărit e nisipul, cât de aspre ne sunt păturile. Nervii se întind dureros şi izbucnesc gâlcevi. Eu şi Ahile stăm tot timpul în apa mării, căutând mica alinare pe care ne-o oferă.
Pe măsură ce zilele trec, frunţile ni se încreţesc de griji. Două
171
săptămâni fără pic de vânt este nefiresc, însă Agamemnon nu face nimic.
— Am să vorbesc cu mama, spune până la urmă Ahile.
Stau şi asud în cort aşteptând s-o cheme. Când se întoarce, îmi spune:
— De la zei ni se trage.
Însă mama lui nu vrea – nu poate – să spună cine-i vinovatul.
Mergem la Agamemnon. Regele e roşu ca racul de la zăpuşeală şi se mânie mereu – din pricina vântului, a oştirii neliniştite, a oricui îi dă prilejul.
— Ştii că mama este zeiţă, îi spune Ahile.
Agamemnon dă să mârâie ceva. Odiseu îl potoleşte, aşezându-i o mână pe umăr.
— Ea spune că vremea aceasta e nefirească. Că este o solie de la zei.
Ştirea nu-i este deloc pe plac lui Agamemnon, care ne săgetează
din priviri şi ne face semn să plecăm.
Trece o lună obositoare de somn asudat şi zile zăpuşitoare. Pe chipurile oamenilor se citeşte furie cruntă, dar nimeni nu se mai încaieră – e prea cald. Toţi zac în întuneric şi se duşmănesc.
Mai trece o lună. Cred că înnebunim încet cu toţii, sufocaţi sub apăsarea aerului neclintit. Cât mai putem s-o ducem aşa? E groaznic
– văzduhul orbitor ce ne ţintuieşte oştirea, vipia pe care-o tragem în piept cu fiecare respiraţie. Până şi noi doi, stând în cort şi născocind o sută de jocuri, ne simţim văduviţi şi pustiiţi. Când o să se sfârşească?
Până la urmă, soseşte o veste. Agamemnon a vorbit cu marele preot Calhas. Îl ştim – e mărunţel, cu barbă castanie jumulită. O
pocitanie cu faţă de dihor şi năravul de a-şi umezi buzele cu vârful limbii înainte de-a vorbi. Însă mai hâzi decât orice îi sunt ochii albastru-strălucitor. Cine îi vede, tresare speriat. Asemenea lucruri sunt ciudate. Mare noroc a avut că nu l-au ucis de cum s-a născut.
Calhas crede că am jignit-o pe zeiţa Artemis, însă nu spune de ce.
Oferă povaţa obişnuită: o jertfă grandioasă. Vitele sunt adunate pe dată şi se amestecă vinul cu miere. La următorul sfat, Agamemnon ne dă de ştire că şi-a poftit fiica să conducă ceremonia. Ea o slujeşte pe Artemis, e cea mai tânără femeie care a fost unsă ca preoteasă şi
172
poate că va reuşi s-o îmbuneze pe zeiţa mâniată.
Apoi auzim mai multe, că fata este adusă din Micene nu doar pentru ceremonie, ci pentru a fi măritată cu unul dintre regi. Nunţile sunt întotdeauna bine-venite, pe placul zeilor, poate că va ajuta şi asta.
Agamemnon ne cheamă la el în cort. E boţit şi puhav la chip, părând, după piele, să nu fi închis de mult ochii. Nasul îi e tot roşu de la zăduf. Lângă el şade Odiseu, netulburat ca întotdeauna.
Agamemnon îşi drege glasul.
— Prinţe Ahile, te-am chemat să-ţi propun ceva. Poate-ai auzit că… Se opreşte, îşi drege iarăşi glasul. Am o fiică, Ifigenia o cheamă.
