Ahile suise pe un morman de scuturi de pe podium. Arăta întru totul ca viteazul vitejilor, chipeş şi puternic, cu chip solemn.

— V-aţi mâniat, spuse el.

Asta le prinse atenţia. Chiar erau mânioşi. Rar se întâmpla ca un comandant să recunoască faptul că oştenii săi puteau să simtă şi furie.

— Spuneţi ce vă doare, îi îndemnă el.

— Vrem să plecăm! răsună un glas din spatele mulţimii. Războiul ăsta e-n zadar!

— Căpetenia ne-a minţit!

Un murmur tot mai puternic de încuviinţare se făcu auzit.

— Au trecut patru ani! strigă la urmă cel mai mânios.

Nu puteam să le găsesc vină. Acei patru ani mi se păruseră mie un belşug, un răstimp smuls cu greu din mâinile zgârcitelor parce. Însă

lor li se răpea o viaţă pe care ar fi putut s-o trăiască alături de copii şi de soaţe, în familia şi căminul lor.

 218 

— Aveţi tot dreptul să puneţi asemenea lucruri la îndoială, spuse Ahile. Vă simţiţi înşelaţi, fiindcă vi s-a făgăduit victoria.

— Da!

Preţ de-o clipă am zărit chipul lui Agamemnon, schimonosit de furie. Însă era prins în mulţime, nu putea să se elibereze sau să

vorbească fără să facă vâlvă.

— Spuneţi-mi, le strigă Ahile, credeţi că Aristos Achaicm luptă în războaie zadarnice?

Oştenii nu răspunseră.

— Ei bine?

— Nu, zise unul.

Ahile încuviinţă cu gravitate.

— Nu. Eu nu lupt în asemenea războaie şi jur asta pe ce vreţi voi.

Sunt aici pentru că socot că vom câştiga. Voi rămâne până la sfârşit.

— Bravo ţie, se auzi alt glas, dar cum rămâne cu cei care vor să

plece?

Agamemnon deschise gura să răspundă. Îmi închipuiam ce voia să

spună. Nu pleacă nimeni! Dezertorii vor fi executaţi! Spre norocul lui, Ahile i-o luă înainte.

— Sunteţi liberi să plecaţi oricând poftiţi.

— Zău? se auzi un glas, neîncrezător.

— Fireşte. Apoi urmă cu cel mai nevinovat şi mai cald zâmbet: Însă, când vom cuceri Troia, eu voi pune mâna pe partea voastră din pradă.

Am simţit cum se destramă încordarea din aer, iar la ureche îmi ajunseră câteva râsete binevoitoare. Prinţul Ahile spunea că-i rost de câştig, iar unde-i lăcomie e şi nădejde.

El băgă de seamă schimbarea.

— De mult a venit vremea să punem stăpânire pe câmpul de luptă.

Troienii o să ne socotească laşi. Îşi trase sabia scânteietoare din teacă

şi o înălţă în aer. Cine-ndrăzneşte, să le-arate că se-nşală?

Răsunară strigăte de încuviinţare, după care se stârni larmă, căci oştenii îşi luau înapoi platoşele şi-şi înşfăcau lăncile. Îl ridicară pe omul ucis şi se învoiră că fusese cam clevetitor de felul lui. Ahile sări jos de pe podium şi trecu pe lângă Agamemnon, salutându-l scurt din cap. Regele din Micene nu zise nimic. Dar apoi l-am văzut cum îl

 219 

urmăreşte îndelung cu privirea.

După potolirea răzmeriţei ce fusese pe cale să izbucnească, Odiseu născoci o cale prin care să-i ţină ocupaţi pe oşteni, ca să nu mai aibă

timp de altceva: o palisadă uriaşă, care să înconjoare toată tabăra. O

voia lungă de trei leghe, ca să ne apere corturile şi corăbiile de câmpia din afară. La baza sa avea să fie un şanţ plin de ţepuşe.

Atunci când Agamemnon vorbi despre planul acela, am fost încredinţat că oştenii vor vedea pe loc că e un şiretlic, în aţâţi ani de când începuse războiul, taberele şi corăbiile noastre nu se aflaseră

nicicând în primejdie, oricâte întăriri ar fi sosit. La urma urmei, cine era în stare să treacă de Ahile?

Însă apoi Diomede păşi în faţă, ridicând planul în slăvi şi vârând frica în oşteni cu poveşti despre atacuri de noapte şi corăbii arzând.

Această din urmă născocire făcu minuni – fără corăbii nu ne puteam întoarce acasă. Când termină de vorbit, oştenilor le luceau ochii de nerăbdare. Pe când porniră veseli spre pădure cu toporişti şi boloboace, Odiseu îl găsi pe cel care stârnise tot tărăboiul – Thersites se numea – şi puse să fie bătut fără vâlvă, până-şi pierdu cunoştinţa.

Şi aşa se sfârşi cu răzmeriţele la Troia.

După aceea a fost altfel, fie din pricină că oştenii trudeau laolaltă la întăritură, fie că, spre uşurarea tuturor, fusese împiedicată vărsarea de sânge. Cu toţii, de la cel mai umil tălpaş până la căpetenia supremă, am început să socotim Troia ca pe-un fel de cămin.

Cotropirea se preschimba în ocupare. Până acum trăiserăm ca nişte tâlhari, prădând pământurile şi satele. Acum ne-apucam să clădim, nu doar palisada, ci toate cele necesare unei cetăţi: o fierărie, un ţarc pentru vitele pe care le furam din gospodării, până şi un şopron pentru olărit. În acesta din urmă, meşteri începători munceau să

înlocuiască vasele de ceramică crăpate pe care le aduseserăm cu noi, cele mai multe ciobite sau sparte de atâta folosinţă. Tot ce aveam acum era făcut pe genunchi, luat cu japca şi-şi dusese deja de două