Thetis stătea cu buzele lipite – două linii roşii, mărginind parcă o rană.

— Nu e tot, spuse ea.

Şi când nu se uita la mine, tot mă speria. Aducea cu sine tot universul năvalnic, semne rele, zei mânioşi şi o mie de primejdii ce ne pândeau.

— Ce mai este?

Thetis şovăi şi frica îmi puse un nod în gât. Ceea ce putea face până şi o zeiţă să şovăie era într-adevăr înspăimântător.

— O prorocire, spuse ea. Că cel mai vrednic mirmidon va muri înainte să se împlinească doi ani.

Chipul lui Ahile era nemişcat; complet nemişcat.

— Ştiam că va veni şi asta, zise el.

Thetis clătină scurt din cap.

— Nu. Profeţia spune că tu vei fi în viaţă când se va petrece asta.

— Şi ce crezi că înseamnă? o întrebă Ahile încruntându-se.

— Nu ştiu, îi răspunse. Avea ochi uriaşi – cu cercurile negre căscate, de parcă voiau să-l soarbă în ea. Mă tem să nu fie un vicleşug.

Parcele erau faimoase pentru asemenea enigme ce rămâneau de neînţeles până când şi ultima frântură se alipea la întreg. Thetis continuă cu glas limpede şi amar:

— Fii cu ochii în patru. Trebuie să ai mare grijă.

— Aşa voi face, spuse Ahile.

Ea nu păruse să-mi bage de seamă prezenţa, însă acum ochii ei mă

găsiră şi strâmbă din nas, ca şi cum simţise o duhoare. Îl privi din nou pe Ahile.

— Nu-i vrednic de tine, zise. N-a fost nicicând.

— Eu sunt de altă părere, îi răspunse Ahile.

O zisese de parcă o tot repetase; poate aşa şi făcuse.

Thetis scoase un sunet dispreţuitor şi se făcu nevăzută. Ahile se întoarse spre mine.

— Se teme.

— Ştiu, am spus.

Mi-am dres glasul, ca pentru a desprinde nodul de groază care mi se strânsese acolo.

— Cine-i cel mai vrednic dintre mirmidoni oare? Fără să mă pui pe

 224 

mine la socoteală.

I-am înşirat în minte pe toţi căpitanii. M-am gândit la Automedon, care ajunsese mâna dreaptă a lui Ahile în bătălii. Însă nu l-aş fi socotit cel mai vrednic.

— Nu ştiu, am răspuns.

— Crezi că ar putea fi tata? mă întrebă.

Peleu cel rămas în Ftia, care luptase alături de Heracle şi Perseu.

Chiar dacă nu mai era faimos acum, la vremea sa intrase în legende pentru evlavie şi curaj.

— Poate, am recunoscut.

Am rămas o vreme tăcuţi.

— Cred că vom afla în curând, zise el apoi.

— Nu eşti tu, i-am zis. Măcar atât lucru ştim.

În după-amiaza aceea am adus jertfa pe care o poruncise mama sa.

Mirmidonii făcură focuri înalte la altare, iar eu am ţinut vase pentru sânge, în vreme ce Ahile spinteca beregate una după alta. Am ars ciozvârte din coapsele grase laolaltă cu orz şi rodii şi am turnat pe tăciuni vinul cel mai de preţ pe care-l aveam. „Apollo e mânios”, spusese ea. Unul dintre cei mai puternici zei ai noştri, un arcaş ce putea străpunge inima oricui cu săgeţi iuţi ca razele de soare. Nu eram cunoscut pentru credinţa mea, însă în ziua aceea l-am slăvit pe Apollo cu o tărie ce ar fi putut s-o întreacă pe a lui Peleu. Şi oricine-ar fi fost cel mai vrednic dintre mirmidoni, am înălţat şi pentru el o rugă

către zei.

Briseis mă rugă s-o învăţ medicina şi-mi făgădui în schimb să-mi arate ierburile şi plantele de mare trebuinţă, acum, că proviziile lui Machaon se împuţinau. M-am învoit şi aşa am ajuns să petrecem împreună multe zile tihnite în pădure, despărţind crengi ce atârnau la pământ şi scormonind pe sub buşteni putreziţi după ciuperci gingaşe şi moi ca urechiuşele unui prunc.

Uneori, în zilele acelea mă atingea din întâmplare cu mâna şi mă

privea zâmbitoare, înălţând privirea, cu picurii atârnându-i de urechi şi plete ca perlele. Ca să se mişte mai uşor, îşi legase fusta lungă în dreptul

genunchilor,

dezvelindu-şi

picioarele

robuste

şi

neşovăielnice.

 225 