Tăişul pumnalului i se repezi la gâtlej şi sângele împroşcă altarul, revărsându-se pe rochie. Ifigenia se înecă, încercă să vorbească, dar nu putu. Trupul i se zvârcolea şi tremura ca varga, însă era ţintuită de mâinile regelui. Într-un sfârşit începu să se potolească, zvâcni fără
vlagă din picioare, iar la urmă încremeni.
Mâinile lui Agamemnon erau pline de sânge.
— Zeiţa e îmbunată, grăi el în tăcerea ce se lăsase.
Cine ştie ce s-ar fi putut întâmpla atunci? Aerul duhnea a moarte, un iz de sare şi de fier. Jertfele omeneşti erau o grozăvie interzisă cu multă vreme în urmă pe pământurile noastre. Propria lui fiică. Eram îngroziţi, furioşi, gata să vărsăm şi noi sânge.
Nici n-am apucat să ne urnim din loc şi am simţit ceva pe obraji.
Am şovăit nesiguri şi am simţit-o din nou. Uşoară, răcoroasă, boarea cu miros de mare. Un murmur trecu printre oşteni. „Vântul. Bate vântul.” Fălcile se descleştară, muşchii se destinseră. „Zeiţa e îmbunată.”
Ahile părea încremenit, ţintuit locului lângă podium. L-am luat de braţ şi l-am tras, prin mulţime, spre cort. Avea ochii rătăciţi şi chipul stropit de sângele Ifigeniei. Am umezit o cârpă şi am dat să-l şterg, dar mă prinse de mână.
— Aş fi putut să-i opresc, zise. Era livid şi răguşit. Aş fi putut s-o salvez.
— N-aveai de unde să ştii, am spus clătinând din cap.
Îşi îngropă faţa în palme şi amuţi. L-am ţinut în braţe, şoptindu-i tot ce-mi veni în minte, ca să-l liniştesc.
175
După ce-şi spălă mâinile murdare şi-şi schimbă veşmintele pline de sânge, Agamemnon ne chemă înapoi în piaţă. Artemis, ne spuse el, privise cu ochi răi vărsarea de sânge pe care o punea la cale oştirea aceasta imensă. Pentru aceea pretinsese o răscumpărare pe măsură, înainte. Vacile nu erau de-ajuns. Se cerea o fecioară, o preoteasă, sânge omenesc care să spele alt sânge omenesc, iar cea mai potrivită
era fata cea mare a conducătorului.
Ifigenia ştiuse, spuse el, şi se învoise. Cei mai mulţi oameni nu fuseseră destul de aproape ca să fi văzut frica şi mirarea din ochii ei.
Din fericire, crezură minciuna căpeteniei lor.
O arseră în seara următoare pe un rug de chiparos, copacul zeilor noştri cei mai întunecaţi. Agamemnon destupă o sută de butii de vin ca să sărbătorească; a doua zi dimineaţă, odată cu retragerea apelor, urma să pornim spre Troia. În cortul nostru, Ahile adormi ostenit cu capul în poala mea. L-am mângâiat pe frunte, privindu-i chipul frământat de vise. Într-un colţ îi zăcea tunica însângerată de mire.
Când mă uitam la ea, la el, îmi simţeam pieptul încins şi strâns. Era prima moarte pe care o văzuse cu ochii lui. I-am coborât încet capul din poală şi m-am ridicat.
Afară, bărbaţii cântau şi răcneau tot mai beţi. Pe ţărm, rugul ardea cu flăcări înalte, hrănite de vânt. Am pornit pe lângă focurile mai mici, pe lângă oştenii ce mergeau împleticit. Ştiam încotro o apucasem.
În faţa cortului său erau străjeri, care însă picoteau.
— Cine eşti? întrebă unul dintre ei, tresărind.
Am păşit pe lângă el şi am dat deoparte pânza de la intrare.
Odiseu se întoarse către mine. Stătea în picioare la o măsuţă, cu degetul pe o hartă. Avea lângă el o farfurie cu mâncare, pe jumătate golită.
— Bine-ai venit, Patrocle. Nu-i nimic, îl cunosc, îi spuse străjii ce bâlbâia iertăciuni în spatele meu. Aşteptă să plece. M-am gândit că o să vii.
— Ai zice aşa indiferent de ce ai gândi, am pufnit eu dispreţuitor.
— Şezi dacă vrei, mă îndemnă surâzând. Terminam cina.
— I-ai lăsat s-o ucidă, i-am azvârlit eu.
176
— Ce te face să crezi că i-aş fi putut opri? mă întrebă trăgând un scaun la masă.
— I-ai fi oprit, dac-ar fi fost vorba despre fiica ta.
Simţeam că-mi scapără ochii. Îl voiam ars.
— N-am nicio fiică.
Rupse o bucată de pâine şi o înmuie în sos. Mâncă.
— Soaţa ta atunci. Dac-ar fi fost soaţa ta?
— Ce vrei să zic? spuse, ridicându-şi ochii. Că n-aş fi făcut-o?
— Da.
— N-aş fi făcut-o. Însă poate că de asta este Agamemnon rege în Micene, iar eu domnesc doar în Itaca.
Răspunsurile îi veneau cu prea mare uşurinţă. Răbdarea lui mă
înfuria.
