Apoi, chiar când Odiseu se pregătea să intervină, vorbi Ahile:
— Eu sunt Ahile, fiul lui Peleu, din sânge de zeu, cel mai vrednic dintre greci. Am venit să-ţi aduc victoria.
O clipă de tăcere uimită, apoi oştenii îşi arătară încuviinţarea urlând. Mândria ne era pe plac, căci eroii nu sunt niciodată smeriţi.
Agamemnon privea cu ochi goi. Şi dintr-odată se ivi Odiseu, lăsându-şi pe umărul lui Ahile mâna grea, care încreţi pânza, în vreme ce cu glasul netezea aerul:
— Agamemnon, păstor de popoare, ţi l-am adus pe prinţul Ahile pentru a-ţi jura credinţă.
Îl preveni din ochi pe Ahile: „Încă nu e prea târziu”. Însă Ahile doar zâmbi şi păşi înainte, încât mâna lui Odiseu îi căzu de pe umăr.
— Am venit de bunăvoie pentru a te ajuta să-ţi atingi ţelul, spuse
168
el sus şi tare. Apoi se întoarse către mulţimea din jur: Este o onoare să
lupt laolaltă cu atâţi războinici de frunte din regatele noastre.
Urmară alte urale tumultuoase, prelungi, care se potoliră cu greu.
Şi în sfârşit, din chipul colţuros al lui Agamemnon se auzi glasul său, pe care şi-l strunise cu-ndelungă răbdare.
— Am într-adevăr cea mai măreaţă oştire din lume. Fii bine-venit în rândurile ei, tinere prinţ din Ftia. Avea un zâmbet tăios. Păcat că
ţi-a luat atât să ajungi.
Era o insinuare aici, însă Ahile nu apucă să răspundă. Agamemnon grăi iarăşi, înălţându-şi vocea peste noi toţi:
— Bărbaţi ai Greciei, destul am zăbovit. Mâine plecăm la Troia.
Mergeţi în tabere şi pregătiţi-vă.
Apoi ne întoarse spatele şi se îndepărtă, mergând pe ţărm. Regii din suita lui îl urmară, risipindu-se pe la corăbii – Odiseu, Diomede, Nestor, Menelau şi alţii. Însă unii rămaseră să-l cunoască pe noul erou: Euripilos din Tesalia şi Antiloh din Pilos, Meriones din Creta şi Podaleirios tămăduitorul. Bărbaţi atraşi de dorinţa de glorie sau înlănţuiţi de jurăminte, veniţi din toate cotloanele regatelor noastre.
Mulţi erau aici de luni de zile, aşteptând să crească grosul oştirii.
După atâta plictiseală, spuseră ei, privindu-l şiret pe Ahile, se bucurau de orice distracţie nevinovată. Mai ales pe seama lui…
— Prinţe Ahile, îi întrerupse Foinix. Iertare că mă vâr în vorbă. M-am gândit că vei dori să ştii că ţi se pregăteşte tabăra.
Glasul înţepat arăta că nu-i încuviinţa deloc fapta, însă n-avea să-l mustre de faţă cu alţii.
— Mulţumesc, vrednice Foinix, spuse Ahile. Şi-acum, dacă ne-ngăduiţi…
Desigur, desigur. Vor veni mai târziu sau mâine. Vor aduce vinul lor cel mai bun, ca să-l bem împreună. Ahile le strânse mâinile, făgăduind să facă întocmai.
În tabără, mirmidonii roiau în jurul nostru, cărând calabalâc şi merinde, stâlpi şi pânze de cort. Un bărbat în uniformă veni şi făcu o plecăciune; era un sol al lui Menelau. Regele său nu putea veni, din păcate, însă îl trimisese pe el să ne întâmpine. Eu şi Ahile am schimbat priviri. Era o stratagemă iscusită – nu câştigaserăm
169
prietenia fratelui său, astfel că Menelau nu venise, totuşi se cuvenea să-l întâmpine cumva pe cel mai bun dintre ahei.
— Joacă de ambele părţi, i-am şoptit lui Ahile.
— Nu-şi poate îngădui să mă jignească, dacă-şi vrea soaţa înapoi, îmi şopti şi el.
Primeam să ne arate tabăra? întrebă solul. Da, am răspuns, luându-ne un aer cât mai princiar. Primeam.
Tabăra principală era un haos ameţitor, un balamuc în fierbere –
flamurile, rufele pe sârmă, pânza corturilor ce fluturau toate fără
încetare, trupurile a mii şi mii de bărbaţi ce goneau dintr-o parte în alta. Ceva mai departe se vedea râul, care, de când sosiseră oştirile, îşi coborâse debitul cu vreun picior, aşa cum o dovedea urma veche lăsată pe malul său. Mai era apoi piaţa centrală, agora, cu un altar şi un podium improvizat. În spate de tot, se aflau latrinele – şanţuri lungi şi deschise unde roiau bărbaţi.
Oriunde mergeam, eram priviţi cu atenţie. Îl urmăream îndeaproape pe Ahile, să văd dacă Thetis îi va scălda iarăşi pletele în lumină şi îl va face mai vânjos. Dacă a fost aşa, n-am băgat de seamă; farmecul, din câte vedeam, îi era firesc: simplu, neîmpodobit, falnic.
Le făcea cu mâna oştenilor care se zgâiau la el, zâmbea şi-i saluta din mers. Auzeam vorbele şoptite în bărbi, printre dinţi sparţi şi în mâini aspre, făcute pavăză în dreptul gurilor: Aristos Achaion. Era el oare aşa cum făgăduiseră Odiseu şi Diomede că va fi? Credeau ei oare că
mădularele lui mlădii vor putea ţine piept armatei troiene? Chiar putea un băiat de şaisprezece ani să fie cel mai vrednic războinic dintre noi? Şi pretutindeni unde vedeam întrebările, am văzut şi răspunsurile. Da, încuviinţau ei unul spre celălalt, da, da.
170
Capitolul 18
