Aş dori să ţi-o dau de soaţă.
Ne holbăm la el. Ahile deschide gura, o închide la loc.
— Agamemnon îţi face o mare cinste, prinţe din Ftia, spune Odiseu.
— Aşa este şi-i mulţumesc, se bâlbâie Ahile, care arareori e prins pe picior greşit.
Se uită la Odiseu şi ştiu ce gândeşte: Cum rămâne cu Deidameia?
Ahile este deja însurat, cum Odiseu ştie prea bine.
Însă regele Itacăi încuviinţează uşor din cap, ca să nu-l vadă
Agamemnon. Trebuie să ne prefacem că prinţesa din Skiros nu există.
— Mă simt onorat că te-ai gândit la mine, spune Ahile încă
şovăitor.
Mă priveşte iute, întrebător. Odiseu îl vede, nimic nu-i scapă.
— Din păcate, n-o să petreceţi decât o seară împreună, iar după
aceea ea va trebui să plece. Deşi, desigur, multe se pot întâmpla într-o singură noapte.
Zâmbeşte. Este singurul care o face.
— Cred că ne-ar prinde bine o nuntă, grăieşte rar Agamemnon. Şi familiilor noastre, şi oştenilor.
Îşi fereşte ochii de privirile noastre.
Ahile mă urmăreşte să vadă ce răspund; va refuza, dacă asta vreau.
Simt o înţepătură slabă de gelozie. „N-o să fie decât o noapte”, îmi spun. „Aşa se va înălţa în rang şi în putere şi va fi pace cu Agamemnon. N-o să însemne nimic.” Încuviinţez uşor, cum făcuse Odiseu mai înainte.
173
Ahile întinde mâna.
— Mă învoiesc, Agamemnon. Va fi o cinste să te am ca socru.
Agamemnon îi strânge mâna. Îi urmăresc ochii – reci şi aproape trişti. Mai târziu, îmi voi aminti de ei.
Îşi drege glasul a treia oară.
— Ifigenia e o fată vrednică, spune.
— Nu mă îndoiesc, încuviinţează Ahile. Voi fi onorat să o am soaţă.
Agamemnon încuviinţează din cap, făcându-ne semn că ne putem retrage; plecăm. „Ifigenia.” Un nume cadenţat, ca sunetul copitelor pe stâncă, iute, însufleţit, fermecător.
Ea sosi peste câteva zile, păzită de străjeri micenieni sumbri, mai vârstnici, nepotriviţi pentru război. În vreme ce carul i se apropia de tabără, zornăind pe drumul stâncos, oştenii ieşiră să privească.
Trecuse ceva timp de când cei mai mulţi nu mai văzuseră o femeie. Îi sorbiră din ochi gâtul mlădiu, glezna dezgolită în goană, mâinile ce-i netezeau gingaşe rochia de mireasă. Ochii căprui îi străluceau de nerăbdare; doar venea să se mărite cu cel mai vrednic dintre ahei.
Nunta avea să se ţină în agora noastră încropită, pe podiumul pătrat din lemn, în spatele căruia se înălţase un altar. Carul se apropia, trecând prin dreptul oştenilor ce dădeau buzna.
Agamemnon stătea pe podium, cu Odiseu şi Diomede de-o parte şi de cealaltă; Calhas se afla în apropiere. Ahile aştepta în locul unde se cuvenea să stea mirii, într-o parte a podiumului.
Ifigenia coborî graţioasă din car, păşind pe pardoseala din scânduri. Era foarte tânără, nici nu împlinise paisprezece ani, şi alterna între calmul preotesei şi neastâmpărul copilei. Îşi cuprinse îndată tatăl cu braţele, îşi trecu degetele prin părul lui şi-i şopti ceva râzând. Nu vedeam chipul lui Agamemnon, însă mâinile cu care îi strângea umerii gingaşi păreau încordate.
Numai zâmbet şi plecăciune, Odiseu şi Diomede înaintară, salutând-o, iar ea le răspunse politicos, însă nerăbdătoare. Deja îşi căuta din ochi soţul făgăduit. Îl dibui uşor, căci ochii îi fură atraşi de pletele lui aurii. Când îl văzu, zâmbi.
Sub privirea ei, Ahile păşi pentru a-i veni în întâmpinare, ajungând
174
acum la marginea podiumului. Ar fi putut s-o atingă şi am văzut că
asta intenţiona; am văzut cum îşi întinde mâna spre degetele ei subţiri, delicate ca scoicile lustruite de mare.
Apoi fata se împletici. Ţin minte că Ahile s-a încruntat. Ţin minte că a dat s-o prindă.
Însă nu se împiedicase. Era târâtă spre altarul din spatele ei.
Nimeni nu-l văzuse pe Diomede urnindu-se din loc, însă acum o înşfăcase, cu mâna ce părea uriaşă pe gâtlejul ei, şi o aşeza pe dalele de piatră. Era prea cutremurată ca să se zbată, ca să-şi dea seama ce se petrece. Agamemnon îşi smulse de la cingătoare ceva care străluci în soare când îl ridică.
