Pe când stătea singur în peştera lui trandafirie, ajunsese cumva la el vreo frântură de profeţie? Poate că doar presupusese, cu amărăciunea obişnuinţei – le predase muzica şi medicina atâtor băieţi, care, odată
ajunşi în lume, făcuseră doar moarte de om.
Însă lancea aceasta frumoasă nu fusese meşteşugită cu amărăciune, ci cu dragoste. N-avea să se potrivească niciunei alte mâini decât celei a lui Ahile şi greutatea era doar pe potriva tăriei lui.
Şi cu toate că era ascuţită şi ucigătoare la vârf, lemnul ne luneca sub degete precum cadrul zvelt şi bine uns al unei lire.
În sfârşit, sosi ziua plecării. Corabia noastră era o frumuseţe şi chiar mai splendidă decât a lui Odiseu – mlădie şi iute ca un tăiş de pumnal spintecând marea. Era bine afundată în apă, grea de mâncare şi de felurite alte provizii.
Iar aceea era doar corabia comandantului. Alături de ea alte patruzeci şi nouă, o aşezare din lemn, pluteau pe apele portului Ftiei.
Podoabele de la prore alcătuiau un bestiar de jivine, nimfe şi făpturi încrucişate, iar catargele se înălţau la fel de sus precum copacii din care fuseseră cioplite. La prova fiecărei corăbii stătea drept câte un căpitan proaspăt uns, salutându-ne pe când treceam pe chei spre nava noastră.
Ahile păşea în frunte, cu himationul purpuriu fluturându-i în briza mării, urmat de Foinix şi de mine – aveam, de asemenea, o mantie nouă şi-l sprijineam pe bătrân. Mulţimea ne ovaţiona, pe noi şi pe oştenii noştri, în timp ce urcau pe corăbii. Pretutindeni în jur se strigau ultime făgăduieli: de glorie, de bogăţii jefuite şi aduse acasă
din bogata cetate a lui Priam.
Peleu stătea pe ţărm, cu braţul ridicat în semn de rămas-bun. Ahile se ţinuse de cuvânt şi nu-i vorbise despre profeţie, doar îl îmbrăţişase strâns, ca pentru a-l absorbi în piele. Şi eu îi cuprinsesem trupul vânos şi ciolănos. „Aşa o să ajungă şi Ahile când o să fie bătrân”, îmi
164
spusesem. Apoi îmi amintisem că el nu va îmbătrâni niciodată.
Lemnul corabiei era încă lipicios de răşină. Ne-am aplecat peste parapet ca să facem cu mâna ultima oară, simţind pe pântece lemnul încălzit de soare. Mateloţii săltară ancora solidă şi albită de ciripede şi slăbiră pânzele. Apoi se aşezară în dreptul vâslelor ce mărgineau corabia ca nişte gene şi aşteptară să audă numărătoarea. Tobele începură să bată, iar vâslele se înălţară şi coborâră, ducându-ne la Troia.
165
Capitolul 17
Însă mai întâi am ajuns la Aulis, un istm destul de lung cât să
putem ancora toate corăbiile odată. Agamemnon dorise să-şi reunească toate trupele într-un singur loc înainte de a porni pe mare.
Poate ca un simbol: puterea vădită a Greciei Dezonorate.
După ce fuseserăm frământaţi cinci zile de apele zbuciumate ale coastei eubee, am ajuns la ultimul cot al uscatului şerpuitor şi am zărit Aulis. Se vedea tot deodată, de parcă fusese smuls un văl: ţărmul ticsit de vase de toate mărimile, culorile şi formele, iar pe uscat un covor mişcător din mii şi mii de oameni. Mai departe, crestele de pânză ale corturilor se înălţau până-n zare, cu flamuri colorate ce indicau pavilioanele regilor. Oamenii noştri se opinteau în vâsle, purtându-ne către ultimul loc rămas liber pe ţărmul înţesat, care era suficient de încăpător pentru flota noastră. De la pupele a cincizeci de nave fură azvârlite ancorele.
Se auziră sunete de corni. Mirmidonii de pe celelalte corăbii înaintaseră deja prin apă către ţărm. Acum stăteau la marginea apei, cu tunicile albe fluturând în vânt, înconjurându-ne. La un semnal neauzit, începură să intoneze numele prinţului lor, două mii cinci sute de oameni într-un glas. A-hi-le! De-a lungul întregului ţărm, se întoarseră capete – spartani, argolideni, micenieni şi toţi ceilalţi.
Ştirea se răspândi văzând cu ochii, de la unul la altul. „A sosit Ahile.”
Pe când corăbierii coborau schela, am urmărit cum se strâng laolaltă regii şi oştenii. De la distanţă nu vedeam chipurile princiare, însă am recunoscut flamurile pe care le purtau în faţa lor scutierii: flamura galbenă a lui Odiseu, cea albastră a lui Diomede şi apoi cea mai viu colorată şi mai mare – un leu pe fond purpuriu, simbolul lui Agamemnon şi al cetăţii Micene.
Ahile mă privi şi respiră adânc – mulţimea urlătoare din Ftia era nimica toată pe lângă cea de aici. Însă era pregătit. O vedeam în felul în care i se umfla pieptul şi în verdele fioros al ochilor. Se duse la schelă şi rămase pe ea. Mirmidonii continuau să strige şi nu erau singurii; li se mai alăturaseră şi alţii din mulţime. Un căpitan al mirmidonilor îşi duse mâinile pâlnie la gură şi urlă:
166
— Prinţul Ahile, fiul regelui Peleu şi al zeiţei Thetis. Aristas Achaion!
Parcă drept răspuns, aerul se schimbă. Soarele ieşi strălucitor din nori şi se revărsă asupra lui Ahile, pe plete, pe spate şi pe piele, preschimbându-l în aur. Dintr-odată, păru mai impunător, iar tunica sa boţită de drum se netezi până ajunse să răspândească o lumină
albă şi curată, ca o pânză de corabie. În lumină, pletele lui păreau a flutura ca o flacără.
Oamenii scoaseră exclamaţii uluite; izbucniră şi mai multe ovaţii.
„Thetis”, mi-am zis. Doar ea putea fi. Îi dădea în vileag firea zeiască, ce i se întindea pe fiecare bucăţică de piele, ca un balsam. Îşi ajuta fiul să se scalde în gloria sa atât de scump plătită.
Vedeam că pe buzele lui miji un surâs. Îi plăcea, savura adoraţia mulţimii. Nu ştia se ce întâmplă, mi-a mărturisit mai târziu, însă nu îşi puse nicio întrebare; nu i se păru nimic ciudat.
Prin inima mulţimii i se deschise o cale până la locul unde se aflau regii. Fiecare prinţ nou-sosit trebuia să se prezinte în faţa celor de-o seamă cu el şi în faţa căpeteniei supreme a aheilor, iar acum era rândul lui Ahile. Străbătu schela, o luă prin dreptul oştenilor dezlănţuiţi şi se opri la trei metri de regi. Eu mă aflam niţel mai în spate.
Agamemnon ne aştepta. Avea nasul încovoiat şi ascuţit ca un cioc de vultur, iar ochii îi scăpărau de o isteţime lacomă. Era zdravăn, pieptos, cu picioarele bine înfipte în pământ. Părea călit, însă şi tocit, parcă mai bătrân decât cei patruzeci de ani pe care ştiam că-i are. De-a dreapta lui, în locul de onoare, se aflau Odiseu şi Diomede. La stânga stătea fratele său, Menelau, regele Spartei, pentru care pornise războiul. Roşul aprins pe care-l ştiam din sala cea mare a lui Tindar era înspicat acum cu fire cărunte. Ca şi fratele său, era înalt şi vânjos, cu umeri puternici de bou ce a tras la jug. Ochii întunecaţi şi nasul încovoiat al neamului său păreau îndulcite pe chipul lui. Riduri surâzătoare îi brăzdau faţa şi era chipeş, pe când fratele său nu era.
Singurul alt rege pe care l-am putut recunoaşte cu siguranţă fu bătrânul Nestor, care avea bărbia tivită cu o barbă albă şi rară şi ochii încă ageri pe chipul bătut de vreme. Era cel mai în vârstă dintre toţi, din câte se zvonea, şi supravieţuise cu dibăcie la o mie de scandaluri,
167
de bătălii şi de răzmeriţe. Domnea peste fâşia nisipoasă a Pilosului, de al cărei tron se agăţa cu încăpăţânare, spre dezamăgirea a zeci de fii ce îmbătrâneau treptat, în timp ce el zămislea alţii şi alţii din faimoasele sale vintre aproape secate. Doi dintre fiii aceia îi sprijineau braţele şi-şi făceau loc printre alţi regi ca să ajungă în frunte. Pe când ne privea, barba jumulită i se umfla sub răsuflarea înviorată. Tare-i mai plăcea tărăboiul!
Agamemnon păşi în faţă. Deschise braţele în gest de bun-venit şi rămase într-o aşteptare regească, pentru a-şi primi plecăciunile smerite şi legămintele de credinţă ce i se cuveneau. Se cădea ca Ahile să îngenuncheze şi să i le ofere.
El nu îngenunche. Nu îl salută în gura mare pe măritul rege, nici nu înclină capul, nici nu-i oferi vreun dar. Nu făcu decât să stea drept, cu bărbia sumeţită mândru, dinaintea tuturor.
Fălcile lui Agamemnon se încleştară; arăta ridicol aşa, cu braţele întinse, şi o ştia prea bine. M-am uitat iute la Odiseu şi la Diomede şi am văzut că privirile lor trimiteau mesaje tăioase. Împrejur se întinse o tăcere stânjenită. Oamenii se uitau unii la alţii.
Îmi încleştasem mâinile la spate şi priveam jocul pe care alesese să-l joace Ahile. Cu chipul parcă dăltuit în piatră, îl prevenea din ochi pe regele micenian: „Mie nu-mi dai tu porunci”. Tăcerea se tot lungea, dureroasă şi sufocată, ca un cântăreţ care nu mai termină odată
ultima notă din melodie.
