o singură insulă să găzduiască toată oştirea. Eram sigur că nu era o întâmplare că regele Argosului fusese desemnat să ne însoţească. „Îşi închipuie c-o să fugim?” L-am ocolit pe cât puteam, iar el păru mulţumit să ne dea pace.
Insulele mi se păreau toate aidoma – faleze înalte, albite, ţărmuri aşternute cu pietriş ce ne scrijelea carenele cu unghii de cretă. Adesea erau năpădite de tufişuri ţepoase, mărunte, ce se luptau să-şi facă loc printre măslini şi chiparoşi. Ahile de-abia dacă băga ceva de seamă.
Stătea încovoiat deasupra scutului său, pe care-l lustruia de-ţi lua ochii.
În a şaptea zi am ajuns la Lemnos, în faţa gurii înguste a Hellespontului. Uscatul era mai jos decât mai toate insulele noastre, năpădit de mlaştini şi bălţi sufocate de nuferi. Am găsit un heleşteu ceva mai departe de tabără şi ne-am aşezat pe mal. Gâzele tremurau pe întinderea apei şi dintre buruieni pândeau ochi bulbucaţi. Până la Troia mai aveam doar două zile.
— Cum a fost când l-ai ucis pe băiatul acela?
179
Mi-am ridicat privirea. Avea chipul umbrit de pletele ce se revărsau în ochi.
— Cum a fost? am repetat.
Dădu din cap cu ochii la apă, căutând parcă să-i citească
adâncurile.
— Cum ţi s-a părut?
— Greu de descris.
Mă luase pe nepregătite. Am închis ochii ca să evoc trecutul.
— Sângele i-a dat iute, asta-mi amintesc. Nu mi-a venit să cred cât de mult era. Avea capul despicat şi i se vedea o fărâmă de creier. M-am luptat cu greaţa ce mă copleşea chiar şi acum şi am adăugat: Ţin minte sunetul ţestei izbite de piatră.
— S-a zvârcolit? Ca animalele?
— N-am stat cât să mă uit.
O clipă, Ahile rămase tăcut.
— Tata mi-a spus odată să-i socot animale. Pe oamenii pe care-i ucid.
Am dat să vorbesc, apoi am închis iar gura. Nu-şi luă privirea de la întinderea de apă pe care-o veghea.
— Nu cred că pot, spuse el.
Cu simplitate, cum îi stătea în fire. Vorbele lui Odiseu mă apăsau să iasă, grele pe limbă. „Bine”, îmi venea să spun. Dar ce ştiam eu? Eu nu trebuia să-mi câştig nemurirea cu spada. Am păstrat tăcerea.
— Nu mă pot opri s-o văd în faţa ochilor, zise el încet. Murind.
Nici eu nu puteam – şuvoiul de sânge roşu ţipător, uluirea şi durerea din ochii ei.
— Nu va fi mereu aşa, m-am auzit spunând. Ea a fost o fată
nevinovată. Tu vei lupta cu bărbaţi, războinici care te vor ucide, dacă
nu loveşti tu întâi.
Se întoarse către mine cu o privire pătrunzătoare.
— Însă tu n-ai să lupţi, chiar dacă ei te vor lovi. Tu urăşti asta.
Dac-ar fi venit din partea altuia, m-aş fi simţit jignit.
— Pentru că nu mă pricep, i-am zis.
— Nu cred că doar de asta, îmi răspunse.
Avea ochi verzi-maronii, ca pădurea, şi le puteam zări sclipirea aurie chiar şi-n lumina tot mai slabă.
180
— Poate că nu, am zis în sfârşit.
— Dar o să mă ierţi?
I-am luat mâna.
— N-am de ce să te iert. N-ai cu ce să mă superi.
Vorbisem fără să mă gândesc, însă am grăit cu toată convingerea pe care-o simţeam în inimă.
Privi în jos o clipă, la mâinile noastre împreunate. Apoi mâna i se smulse dintr-a mea şi ţâşni pe lângă mine atât de iute, încât nici n-am văzut-o. Se ridică, ţinând între degete ceva moale şi lung, ca o frânghie udă. Mă uitam fără să înţeleg.
