— Mai bine îl creşte mama, îmi zisese clătinând din cap. O să-i fie mai bine cu ea.

Eu nu credeam asta, însă nu era potrivit să i-o zic atunci. Am aşteptat să mă întrebe dacă vreau un copil. Însă nu mă întrebă nimic, iar răsuflarea îi era tot mai adâncă. Adormea mereu înaintea mea.

— Ahile?

— Mmm?

— Îţi place Briseis?

Se încruntă, cu ochii încă închişi.

— Dacă-mi place?

— Dacă ţi-e pe plac, am zis. Ştii tu.

Deschise ochii, mai treaz decât mă aşteptasem.

— Ce legătură are cu copiii?

— N-are legătură.

Însă era limpede că minţeam.

— Îşi doreşte un copil?

— Poate, am răspuns.

— Cu mine? întrebă el.

— Nu, i-am zis.

— Bun, spuse el şi pleoapele i se lăsară la loc.

Trecu ceva vreme şi mi se părea că adormise. Însă apoi grăi:

— Cu tine. Cu tine-şi doreşte să aibă un copil.

I-am răspuns prin tăcere. Se ridică în capul oaselor şi pătura îi căzu de pe piept.

— E însărcinată?

În glas i se simţea o încordare pe care nu i-o cunoşteam.

— Nu, am răspuns.

Mă străpunse cu privirea, cercetând să afle răspunsuri în ochii mei.

— Tu îţi doreşti? mă întrebă.

 228 

Vedeam pe chipul lui că în el se duce o luptă. Gelozia nu-i stătea deloc în fire. Îl durea, însă nu ştia cum s-o spună. Deodată m-am simţit crud că adusesem vorba despre asta.

— Nu, am zis. Nu cred. Nu.

— Dacă ţi-ai dori, ar fi în regulă.

Fiecare cuvânt era înşirat cu grijă; încerca să fie drept.

M-am gândit la copilul cu plete negre. M-am gândit la Ahile.

— Este bine aşa cum e acum, am spus.

Uşurarea ce i se citea pe chip mă înduioşă.

O vreme a fost ciudat. Briseis m-ar fi ocolit, însă eu treceam pe la ea după obicei şi mergeam la plimbare ca întotdeauna. Sporovăiam despre ce se mai zvonea prin tabără şi despre medicină. Ea nu vorbea de soaţe şi eu aveam grijă să nu aduc vorba de copii. Când mă privea, îi citeam în ochi numai blândeţe şi făceam tot ce puteam să-i răspund la fel.

 229 

Capitolul 25

Într-una din zile, în al nouălea an, o fată sui pe podium. Pe obraz, avea o vânătaie ce se întindea ca vinul vărsat într-o parte a feţei. În păr îi fluturau panglici – însemne ceremoniale ce dădeau de ştire că

slujeşte un zeu. Fiică de preot, am auzit pe cineva spunând. Am făcut un schimb de priviri cu Ahile.

Era frumoasă, chiar şi înspăimântată: ochi mari, căprui pe un chip rotund, păr moale, castaniu ce i se revărsa peste urechi, un trup zvelt, fraged. Sub privirile noastre, ochii i se umplură de lacrimi, două

lacuri întunecate revărsându-se peste maluri, care curseră în jos pe obraji, apoi picurară de pe bărbie la picioarele ei. Nu şi le şterse, căci avea mâinile legate la spate.

În timp ce lumea se aduna, fata înălţă ochii, îndreptând o rugăciune mută spre văzduh. L-am împins pe Ahile cu cotul şi încuviinţă, însă nici nu apucă s-o ceară drept pradă, că Agamemnon păşi în faţă. Îşi puse o mână pe umărul ei plecat şi plăpând.

— Ea e Chriseis, spuse el. Şi e a mea.

Apoi o trase de pe podium, ducând-o cu brutalitate spre cortul lui.

L-am văzut pe preotul Calhas încruntându-se cu gura pe jumătate deschisă, de parcă voia să se împotrivească. Însă apoi închise gura şi Odiseu sfârşi împărţirea prăzii.

Nu trecu nici o lună, că sosi tatăl fetei, mergând pe ţărm sprijinit într-un toiag de lemn bătut cu ţinte de aur şi înfăşurat cu ghirlande.

Purta barba lungă, în stilul preoţilor anatolieni, şi pletele desfăcute, împodobite cu panglici precum toiagul. Veşmântul îi era încins cu roşu şi auriu, larg, încât flutura şi se umfla la poale. În urma lui, slujitori preoţeşti cărau cu greu, pe muteşte, cufere uriaşe din lemn, însă el nu-şi domoli paşii ca să ţină seama de mersul lor căznit, ci o ţinu tot înainte necurmat.

Micul alai trecu de corturile lui Aiax, Diomede şi Nestor, care se aflau cel mai aproape de agora, şi sui pe podium. Până să aflăm eu şi Ahile ce se petrece şi să venim în fugă, croindu-ne loc printre oştenii mai domoli, preotul se înfipsese acolo, sprijinindu-se în toiag. Când

 230 