— Ce-i asta? ceru el socoteală.

Ahile îl salută cuviincios.

— Am chemat oamenii să vorbim despre ciumă. Îmi îngădui să le vorbesc?

Agamemnon stătea cu umerii încovoiaţi de furie şi ruşine, căci s-ar fi cuvenit ca el să fi făcut chemarea aceea cu mult timp în urmă şi o ştia prea bine. Acum nu avea cum să-l mustre pe Ahile că o făcuse, mai ales de faţă cu toată oastea. Cei doi nici că puteau arăta mai diferit: Ahile liniştit şi stăpânit, cu un aer netulburat, ce făgăduia parcă existenţa rugurilor funerare şi a obrajilor supţi, iar Agamemnon cu chipul încleştat ca pumnul unui năpăstuit, aruncându-ne priviri negre de supărare.

 234 

Ahile aşteptă să se strângă toţi, regi şi oşteni de rând deopotrivă, apoi făcu un pas în faţă şi zâmbi.

— Regi, spuse el, prea cinstiţi bărbaţi, ahei, cum putem să ducem un război dacă ne răpune molima? A venit vremea – dacă nu-i cumva prea târziu – să aflăm cu ce-am greşit ca să ne atragem mânia unui zeu.

Iute se auziră şoapte şi murmure, căci oştenii bănuiseră că zeii erau de vină. Oare nu erau toate, fie nenorociri, fie binecuvântări, trimise de ei? Era o uşurare să-l audă pe Ahile vorbind deschis despre asta. Mama lui era zeiţă, aşa că el ştia ce vorbeşte.

Buzele lui Agamemnon erau rânjite, dezgolindu-i dinţii. Era prea aproape de Ahile, de parcă avea de gând să-l alunge de pe podium.

Ahile nu părea să bage de seamă.

— Avem printre noi un preot, un om care este aproape de zei. Nu s-ar cuveni să-i îngăduim să vorbească?

Prin mulţime trecu un val de încuviinţări pline de speranţă.

Auzeam scârţâit de metal – Agamemnon îşi ţinea propria încheietură

într-o strânsoare năprasnică, strivindu-şi încet mănuşa încătărămată.

Ahile se întoarse spre rege:

— Nu m-ai sfătuit chiar tu să fac asta, Agamemnon?

Agamemnon îl privi chiorâş. Nu se-ncredea în mărinimia altora; nu se-ncredea în nimic. Se uită îndelung la Ahile, aşteptând să i se întindă o capcană. Într-un sfârşit, spuse, fără să arate vreun strop de recunoştinţă:

— Da, aşa am făcut. Le făcu un semn aprig micenienilor săi: Aduceţi-mi-l pe Calhas!

Îl luară mai mult pe sus pe preot, trăgându-l din mulţime. Arăta mai pocit ca oricând, cu barba plină de locuri golaşe şi părul răvăşit, urât mirositor de la sudoarea acră. Avea obiceiul să-şi treacă iute limba peste buzele uscate înainte să vorbească.

— Mărite rege, prinţe Ahile, m-aţi luat pe nepregătite. Nu m-am gândit… începu el, mutându-şi de la unul la altul ochii nefiresc de albaştri. Adică nu m-am aşteptat să mi se ceară să ţin o cuvântare în faţa mulţimii.

Glasul i se unduia alunecos ca o nevăstuică, furişându-se afară din cuibar.

 235 

— Grăieşte! îi porunci Agamemnon.

Calhas păru descumpănit; îşi tot umezea buzele. Ahile îl încurajă

cu glas limpede.

— Desigur, ai făcut jertfe. Te-ai rugat?

— Da, fireşte. Însă… începu preotul cu glas tremurător, mă tem că

vorbele mele ar putea mânia pe cineva de aici. Cineva puternic, ce nu uită jignirile cu una, cu două.

Ahile se ghemui pe vine şi întinse mâna spre umărul murdar al preotului care se eschiva, strângându-l uşor.

— Calhas, noi murim. Nu-i vremea să te laşi copleşit de asemenea temeri. Care dintre noi te-ar face să plăteşti pentru vorbele tale? Eu, unul, nu, chiar de-ai spune că eu sunt de vină. Ar face-o vreunul dintre voi? întrebă el înălţându-şi privirea spre oştenii din faţa lui.

Toţi clătinară din capete.

— Vezi? Niciun om sănătos la cap n-ar face vreun rău unui preot.

Gâtlejul lui Agamemnon se-încordă ca un mănunchi de parâme.

Deodată mi-am dat seama cât de ciudat era să-l văd singur.

Întotdeauna îi stăteau prin preajmă fratele lui, Odiseu sau Diomede.

Însă aceştia aşteptau la o parte, laolaltă cu ceilalţi prinţi.

Calhas îşi drese glasul.

— Semnele au arătat că Apollo este zeul mânios.

Apollo… Numele străbătu oastea ca o adiere de vânt printr-un lan.

Calhas se uită iute la Agamemnon, apoi iarăşi la Ahile. Înghiţi nodul care i se pusese în gât.

— Este jignit, se pare, după cum arată semnele, de felul în care a fost primit slujitorul său credincios. Chrises.

Umerii lui Agamemnon încremeniră. Calhas continuă şovăitor:

— Pentru a-l îmbuna, copila Chriseis trebuie înapoiată tatălui ei fără a cere răscumpărare, iar măritul rege Agamemnon trebuie să

înalţe rugi şi să facă jertfe.

Se opri, înghiţindu-şi ultima vorbă, de parcă nu mai avea aer.

Chipul lui Agamemnon era năpădit de pete roşu aprins, care-i trădau uluiala. Părea culmea îngâmfării şi prostiei să nu fi ghicit că

era vina lui, însă el n-o făcuse. Se lăsă o tăcere atât de adâncă, încât parcă auzeam cum se freacă grăunţele de nisip una de alta, la picioarele noastre.

 236 

— Mulţumesc, Calhas, spuse Agamemnon cu glas ce făcu ţăndări tăcerea. Mulţumesc că ne aduci mereu veşti bune. Ultima oară a fost fiica mea. „Ucide-o”, mi-ai zis, „ai mâniat zeii.” Iar acum cauţi să mă

umileşti în faţa întregii oştiri.