183
o parte cu scutul. Mai luă o lance.
Oştenii se dezlănţuiră – în mare ploua cu săgeţi şi lănci lansate cu prea mult zel. De undeva, Protesilaos, prinţul din Filaca, se aruncă
râzând de la prora corabiei sale şi începu să înoate spre ţărm. Poate era beat, poate îi fierbea sângele de speranţe glorioase, poate voia să-l depăşească pe prinţul din Ftia. Fu izbit de o lance rotitoare, azvârlită
de însuşi Hector, iar valurile ce îl înconjurau se înroşiră. A fost primul aheu răpus în război.
Oştenii noştri coborâră pe frânghii, înălţară scuturi uriaşe ca să se apere de săgeţi şi dădură năvală pe ţărm. Troienii se mişcau cu iscusinţă, însă plaja nu-i adăpostea deloc, iar noi eram mai numeroşi.
La porunca lui Hector, îşi luară tovarăşii căzuţi şi se retraseră de pe plajă. Dovediseră ce-aveau de dovedit: nu aveau să se lase ucişi cu una, cu două.
184
Capitolul 20
După ce am cucerit plaja, am tras la ţărm primele corăbii. Iscoade fură trimise să ne avertizeze de ambuscade ale troienilor şi se puseră
străji. Deşi era arşiţă, nimeni nu-şi scoase platoşa.
În grabă, pe când corăbiile încă stăteau îngrămădite în portul din spatele nostru, se trase la sorţi unde îşi va ridica tabăra fiecare rege.
Oştenii din Ftia primiră un loc aflat la capătul cel mai depărtat al ţărmului, la mare distanţă de agora, de Troia şi de ceilalţi regi. M-am uitat iute la Odiseu – el alesese unde se va aşeza fiecare. Avea chipul binevoitor şi de nepătruns, ca întotdeauna.
— De unde vom şti până unde mergem? întrebă Ahile.
Se uita spre miazănoapte, cu mâna pusă streaşină la ochi.
— Mergeţi până se sfârşeşte nisipul, răspunse Odiseu.
Ahile făcu semn corăbiilor noastre, arătându-le direcţia, iar căpitanii mirmidoni începură să-şi croiască drum printre celelalte şiruri de nave, urmându-ne. Soarele îşi revărsa asupra noastră razele –
părea mai strălucitor aici, însă poate doar din pricina nisipului alb.
Am mers până am ajuns la o colină înverzită ce se înălţa din ţărmul nisipos. Aducea cu o semilună şi mărginea viitoarea noastră tabără
dintr-o parte şi din spate. În vârf era o pădure ce se întindea spre răsărit, până la un râu ce se vedea lucind în depărtare. La miazăzi se zărea Troia, doar o pată în zare. Dacă poziţia taberei noastre fusese pusă la cale de Odiseu, îi datoram mulţumiri, căci era cea mai bună
dintre toate, un loc plin de verdeaţă, umbră şi linişte.
I-am lăsat pe mirmidoni sub comanda lui Foinix şi ne-am întors în tabăra principală. Pe unde mergeam, se vedea aceeaşi forfotă: corăbiile erau trase la ţărm, se înălţau corturile, erau descărcate proviziile. Oamenii se mişcau cu o energie haotică, mânaţi nestăpânit de ţelul lor. Ajunseserăm, în sfârşit.
În drumul nostru am trecut pe lângă tabăra faimosului văr al lui Ahile, uriaşul Aiax, regele insulei Salamina. Îl văzusem de departe la Aulis şi auziserăm zvonurile: puntea corabiei se crăpa sub paşii săi, iar odată purtase un taur în spinare jumătate de leghe. Când l-am văzut, sălta saci imenşi din cambuză. Avea muşchi umflaţi ca nişte
185
bolovani.
— Fiu al lui Telamon! îl strigă Ahile.
Namila se întoarse. Îi luă o clipă ca să-l recunoască pe acest băiat ca nimeni altul din faţa lui. Miji ochii şi apoi luă un aer de politeţe scorţoasă.
— Peleiene, spuse cu glas gros.
Lăsă jos sacul şi-i întinse o mână cu bătături noduroase, mari cât măslinele. Mi-era puţin milă de Aiax. De n-ar fi fost Ahile, el ar fi ajuns Aristos Achaion.
În tabăra principală, am stat pe dealul ce despărţea nisipul de iarbă
şi am privit în depărtare ţinta călătoriei noastre. Troia. Între ea şi noi se afla un şes înverzit şi era mărginită de două râuri late şi leneşe.
Până şi de la depărtare zidurile sale de piatră sclipeau, oglindind soarele arzător. Ni s-a părut că zărim lucirea metalică a faimoasei Porţi Scheiene, despre ale cărei ţâţâni din bronz se spunea că sunt cât un stat de om.
Mai târziu, aveam să văd de aproape zidurile, pietrele lor pătrate şi cu muchii ascuţite, desăvârşit tăiate şi îmbinate, opera zeului Apollo, după cum spunea legenda. Şi aveam să mă întreb cum va putea fi cucerită vreodată cetatea. Căci zidurile erau prea înalte pentru turnurile de asediu, prea rezistente pentru catapulte şi niciun om sănătos la cap nu s-ar fi încumetat să se caţăre pe întinderea lor netedă, lustruită zeieşte.
Când soarele era aproape la apus, Agamemnon convocă primul sfat. Fusese înălţat un cort uriaş, care era umplut cu câteva şiruri de scaune ce formau un semicerc neregulat. În faţa sfatului stăteau Agamemnon şi Menelau, flancaţi de Odiseu şi Diomede. Unul câte unul, sosiră regii şi-şi ocupară locurile. Învăţaţi de copii să respecte ierarhia, regii mai mărunţi merseră la locurile din spate, lăsându-le pe cele din faţă semenilor mai faimoşi. Ahile se aşeză fără să şovăie în primul rând şi-mi făcu semn să stau lângă el. L-am ascultat, aşteptându-mă ca vreun rege să se împotrivească şi să ceară să fiu scos din sfat. Însă apoi veni Aiax cu fratele său vitreg, bastardul Teucer, iar Idomeneu îşi aduse scutierul şi vizitiul. Se părea că celor mai buni li se îngăduiau capriciile.
186
Spre deosebire de sfaturile de care se plângeau toţi la Aulis (fastuoase, fără rost, nesfârşite), acesta se concentra pe lucruri folositoare: latrine, provizii şi strategie. Unii regi susţineau atacul, alţii diplomaţia – oare nu se cuvenea să încercăm mai întâi să ne arătăm buna-creştere? Spre uimirea noastră, Menelau era cel mai înfocat susţinător al tratativelor.
— Mă voi duce bucuros să discut cu ei, spuse el. Acesta mi-e rangul.
— De ce-am mai bătut atât drum, dacă ai de gând să-i convingi să
se predea? se plânse Diomede. Aş fi putut sta acasă.
