— El a ales. Eu i-am zis ce se va-ntâmpla.

— Ştii ce-o să-i facă.

— El a ales, repetă Ahile. Vrea să-mi răpească onoarea? Vrea să mă

pedepsească? N-are decât.

În ochi îi strălucea o lumină lăuntrică.

— Nu vrei s-o ajuţi?

— Nu pot să fac nimic, spuse el hotărât.

Mă cuprinsese o ameţeală, ca şi cum eram beat. Nu eram în stare nici să vorbesc, nici să gândesc. Nu mă mai mâniasem niciodată pe el; nu ştiam cum s-o fac.

— Ea este una de-a noastră. Cum poţi să-l laşi s-o ia? Unde-ţi e onoarea? Cum poţi să-l laşi s-o necinstească?

Apoi am înţeles dintr-odată. M-a cuprins greaţa. Am pornit spre uşă.

— Unde te duci? mă întrebă.

— Trebuie s-o previn, am spus cu glas răguşit şi sălbatic. Are dreptul să afle ce-ai ales pentru ea.

Stau în faţa cortului ei. E mic, acoperit de piei maronii, retras faţă

de celelalte.

— Briseis, îmi aud glasul.

— Intră! mă pofteşte cu voce caldă şi bucuroasă.

Nu am apucat să stăm de vorbă de când a izbucnit ciuma, în afară

de strictul necesar.

Stă pe un scaun, cu mojarul şi pistilul în poală. Miroase puternic a nucşoară. Îmi zâmbeşte.

 241 

Mă simt stors de durere. Cum să-i spun ce ştiu?

— Am…

Încerc să vorbesc, dar mă poticnesc. Îmi vede chipul şi zâmbetul îi piere. Pe dată se ridică şi vine lângă mine.

— Ce s-a-ntâmplat? Îşi lipeşte pielea rece a încheieturii de fruntea mea. Ţi-e rău? Ahile e bine?

Ruşinea mă îngreţoşează. Însă nu-i loc de mine acum, să-mi plâng de milă. Ei vor veni dintr-o clipă în alta.

— S-a întâmplat ceva, spun eu. Parcă mi s-a umflat limba-n gură, vorbele îmi ies scâlciate. Ahile s-a dus azi să le vorbească oamenilor.

Ciuma ne-a trimis-o Apollo.

— Aşa bănuiam şi noi, încuviinţează ea, punându-şi blând mâna peste a mea, mângâietoare.

Mă lupt să continui.

— Agamemnon nu a… s-a mâniat. S-a luat la ceartă cu Ahile.

Agamemnon vrea să-l pedepsească.

— Să-l pedepsească? În ce fel?

Acum zăreşte ceva în ochii mei. Chipul îi înlemneşte, retrăgându-se în sine.

— Ce este?

— A trimis oameni. Să te ia.

Îi văd izbucnirea de teamă, cu toate că încearcă să şi-o ascundă.

Degetele i se încordează pe mâna mea.

— Ce-o să se-ntâmple?

Ruşinea mă arde, îmi pârjoleşte toţi nervii. E ca un coşmar şi-n orice clipă m-aştept să mă trezesc uşurat. Dar n-am din ce să mă

trezesc. Totul e aievea. El nu va sări în ajutor.

— El…

Atât pot să zic.

E de-ajuns. Ea ştie. Se prinde de rochie cu dreapta zgâriată şi înroşită de truda ultimelor nouă zile. Mă silesc să bâigui vorbe mângâietoare, că o s-o luăm înapoi, că o să fie bine. Minciuni, numai minciuni. Amândoi ştim ce i se va întâmpla în cortul lui Agamemnon.

Şi Ahile ştie, şi tot o trimite.

În minte nu văd decât nenorocire şi sfârşitul lumii. Vreau să se cutremure pământul, să curgă foc şi pară, să vină potopul. Numai

 242 

acestea îmi pot cuprinde mânia şi jalea. Vreau să se prăbuşească

lumea ca un blid cu ouă răsturnat, făcut ţăndări la picioarele mele.

Afară răsună o trâmbiţă. Ea îşi duce mâna la obraz, ştergându-şi lacrimile.

— Du-te, îmi şopteşte. Te rog.