Toţi aşteptam să se întâmple ceva: un atac, o solie sau o dovadă de putere. Însă Troia rămânea cu porţile zăvorâte, astfel că jafurile continuară. M-am învăţat să dorm ziua, ca să nu fiu obosit când se întorcea Ahile; avea nevoie să vorbească de fiecare dată, să-mi descrie în amănunt chipurile, rănile şi mişcările oamenilor. Iar eu voiam să
fiu în stare să ascult, să mistui imaginile sângeroase, ca să le pot zugrăvi, în linii simple şi obişnuite, pe amfora posterităţii. Să-l eliberez de ele, pentru ca el să redevină Ahile.
192
Capitolul 21
Odată cu jafurile veni şi împărţirea. Era un obicei al nostru, acordarea răsplăţilor, revendicarea prăzilor de război. Fiecare oştean avea voie să păstreze ce câştigase chiar el – platoşa pe care o lua de la vreun soldat mort, o podoabă pe care o smulgea de la gâtul unei văduve. Însă restul – urcioare, covoare, amfore – era cărat pe podium şi îngrămădit acolo pentru a fi împărţit.
Însemnătate nu avea atât preţul obiectelor, cât onoarea. Partea pe care o primeai era pe potriva rangului. Prima pradă mergea îndeobşte la cel mai bun oştean, însă Agamemnon se numi pe sine primul şi pe Ahile al doilea. M-am mirat că Ahile nu făcu altceva decât să ridice din umeri.
— Toţi ştiu că sunt cel mai bun. Astfel vede toată lumea cât de lacom e Agamemnon.
Avea dreptate, desigur. Şi victoria îi fu şi mai dulce, când oştenii ne ovaţionară pe noi, abia ţinându-ne pe picioare sub grămada de bogăţii, şi nu pe Agamemnon. Doar micenienii săi îl aplaudară.
După Ahile urmă Aiax, apoi Diomede şi Menelau, după care veni rândul lui Odiseu şi tot aşa până la Cebriones, care nu se alese decât cu coifuri de lemn şi pocale ciobite. Uneori însă, dacă un oştean luptase din cale-afară de bine în ziua aceea, căpetenia supremă îi putea da o răsplată de preţ, înaintea tuturor. Astfel că şi Cebriones putea să tragă nădejde.
În a treia săptămână, pe podium, printre săbii, covoare ţesute şi aur, se afla şi o fată. Era frumoasă, cu pielea închisă la culoare şi păr negru şi lucios. Pe un pomete avea o vânătaie, acolo unde o lovise cineva cu pumnul. În lumina apusului şi ochii îi păreau învineţiţi, parcă umbriţi cu suliman egiptean. Rochia îi era ruptă la umăr şi pătată de sânge. Avea mâinile legate.
Bărbaţii se strânseră nerăbdători. Ştiau ce însemna prezenţa ei –
Agamemnon ne îngăduia să aducem în tabără soaţe de război şi roabe cu care să-mpărţim paturile. Până atunci, femeile fuseseră siluite pe câmp şi abandonate. Dar în cort era mult mai la îndemână.
193
Agamemnon urcă pe podium şi am văzut cum o cercetează din ochi pe fată, zâmbind în barbă. Era faimos – toţi Atrizii erau faimoşi –
pentru poftele sale. Nu ştiu ce m-a apucat, însă l-am tras pe Ahile de braţ şi i-am şoptit la ureche:
— Ia-o tu.
Se întoarse spre mine cu ochii mari de uimire.
— Ia-o tu drept răsplată. Înaintea lui Agamemnon. Te rog.
Nu şovăi decât o clipă.
— Ahei! păşi el în faţă, încă purtând platoşa, încă mânjit de sânge.
Mărite rege din Micene.
Agamemnon se întoarse încruntat spre el.
— Peleiene?
— Vreau fata asta ca răsplată.
În spatele podiumului, Odiseu înălţă din sprânceană. Bărbaţii din jur murmurau. Era o cerere neobişnuită, însă nu nesăbuită – în oricare altă oştire, el şi-ar fi ales primul prada. Ochii lui Agamemnon sclipiră înciudaţi. I-am citit gândurile pe chip: nu-l avea deloc la inimă pe Ahile, însă n-avea rost să se zgârcească deja. Era frumoasă, dar aveau să mai fie şi altele.
— Mă învoiesc, prinţe din Ftia. A ta să fie.
Mulţimea îşi arătă prin ovaţii încântarea – le plăceau comandanţii generoşi şi eroii îndrăzneţi şi pasionali.
Fata urmărise schimbul de vorbe cu ochi sclipind de isteţime.
Când înţelese că trebuie să ne urmeze, am văzut-o înghiţind nodul ce i se pusese în gât şi săgetându-l din ochi pe Ahile.
— Las oamenii mei aici, să-mi ia restul prăzilor. Fata va veni cu mine acum.
Bărbaţii scoaseră râsete şi fluierături de încântare. Fata tremura din tot trupul, aproape imperceptibil, ca un iepure luat pe sus de un şoim.
— Vino, îi porunci Ahile.
Ne-am întors să plecăm. Ea ne urmă cu capul în jos.
Când am ajuns în tabără, Ahile îşi scoase pumnalul, iar fata tresări, un pic înfricoşată. El era încă plin de sânge după luptele din ziua aceea, în care jefuiseră chiar satul ei.
194
— Lasă-mă pe mine, am zis.
