 248 

miere.

— Cuţit? mă întreabă.

— Da.

Amândoi ştim că se apropie furtuna şi tragem cât putem de timp.

El îmi leagă rana cu bandaje curate. Îmi aduce vin îndoit cu apă şi mâncare. Din felul cum mă priveşte îmi dau seama că arăt bolnav şi palid.

— Nu-mi spui cine te-a rănit?

Îmi închipui că-i răspund: „Tu”. Însă e doar o copilărie.

— M-am rănit cu mâna mea.

— De ce?

— Ca să fac un jurământ.

Nu mai avem deloc de aşteptat. Îl privesc drept în faţă.

— M-am dus la Agamemnon. I-am vorbit despre planul tău.

— Ce plănuiam? mă întreabă el cu glas şters, aproape nepăsător.

— Să-i îngădui s-o necinstească pe Briseis ca să te răzbuni apoi pe el.

Auzul cuvintelor acelea rostite de mine mă cutremură mai tare decât crezusem.

El se ridică şi se întoarce niţel, ca să nu-i văd chipul. Îi citesc simţămintele în umerii şi în gâtul încordat.

— Aşadar, l-ai prevenit.

— Da.

— Ştii că dac-ar fi făcut-o, aş fi putut să-l omor, spune cu acelaşi glas golit de expresie. Sau să-l surghiunesc. Să-l silesc să renunţe la tron. Oamenii mi s-ar fi închinat ca unui zeu.

— Ştiu, spun.

Urmează o tăcere primejdioasă. Tot aştept să se dezlănţuie asupra mea. Să urle, să mă lovească. În cele din urmă, se întoarce să mă

privească în faţă.

— Siguranţa ei în schimbul onoarei mele. Eşti mulţumit de târgul pe care l-ai făcut?

— Dacă-ţi trădezi prietenii, nu-ţi mai poţi păstra onoarea.

— Ciudat să te aud vorbind tocmai pe tine de trădare.

În vorbe i se simte o durere pe care cu greu o îndur. Mă silesc să

mă gândesc la Briseis.

 249 

— Nu aveam de ales.

— Ai ales-o pe ea, îmi spune. Împotriva mea.

— Împotriva mândriei tale.

„Hybris” – aşa i-am zis. Aşa numeam trufia strigătoare la cer, cruzimea şi mânia uriaşă, ca zeii de hâdă.

Îşi încleştează pumnii. Poate acum se va năpusti asupră-mi.

— Viaţa mea e renumele meu, îmi spune, suflând greu. E tot ce am. Nu mai am mult de trăit. Nu pot nădăjdui să dăinui decât în amintire. Înghite un nod mare. Ştii prea bine. L-ai lăsa pe Agamemnon să mi-o distrugă? L-ai ajuta să mi-o răpească?

— Nu, îi răspund, însă vreau ca amintirea să fie demnă de omul viu. Vreau să fii tu însuţi, nu un tiran faimos pentru cruzimea lui. Îl poţi face pe Agamemnon să plătească şi altfel. O să reuşim noi. Jur să

te ajut. Însă nu aşa. De dragul gloriei, nu merită să faci ce-ai făcut azi.

Se întoarce din nou şi rămâne în tăcere. Mă uit la spatele lui mut.

Îmi întipăresc în minte fiecare încreţitură a tunicii, fiecare grăunte de sare aproape uscată şi fiecare fir de nisip lipit de pielea lui.

Când vorbeşte în sfârşit, glasul îi sună ostenit şi învins. Nici el nu ştie cum să se mânie pe mine. Suntem ca două bucăţi de lemn ude, care nu iau foc.

— Ai reuşit atunci? Va rămâne teafără? Aşa e pesemne, altfel nu te-ai fi întors.

— Da, va rămâne teafără.

Răsuflă obosit.

— Eşti mai vrednic decât mine.

Un început de speranţă. Ne-am rănit unui pe celălalt, dar nu letal.

Briseis n-o să fie vătămată, Ahile o să-şi amintească cine este el de fapt, iar încheietura mea o să se vindece. Timpul se va scurge mai departe, clipă după clipă.

— Nu, îi spun. Mă ridic şi mă duc la el. Îmi pun mâna pe pielea lui caldă. Nu-i adevărat. Azi ţi-ai ieşit din fire. Iar acum te-ai întors.

Umerii i se înalţă şi coboară, când răsuflă îndelung.

— Nu spune asta până nu auzi ce-am mai făcut azi.

 250 