— Eşti bine într-adevăr?

— Da, îmi răspunde în graiul cântat din Anatolia. Cât va dura?

— Nu ştiu, îi zic.

Chiar nu ştiu. De câtă căldură are nevoie fierul ca să se-nmoaie destul ca să se poată îndoi? Mă înclin şi o sărut blând pe obraz.

— Voi trece iar curând, spun în greacă.

Briseis încuviinţează din cap.

Agamemnon nu mă scapă din ochi în timp ce mă îndepărtez.

— Ce ţi-a zis? îl aud că o-ntreabă.

— S-a minunat ce rochie frumoasă port, o aud că răspunde.

 253 

A doua zi dimineaţă, toţi ceilalţi regi mărşăluiesc cu oştile lor ca să

lupte cu troienii; oştirea din Ftia nu-i urmează. Eu şi Ahile nu ne zorim să terminăm de mâncat. De ce ne-am zori? N-avem nimic de făcut. Putem să înotăm, dacă avem chef, sau să jucăm zaruri, sau să

ne-ntrecem toată ziua. N-am mai avut atât timp să huzurim de când eram pe Muntele Pelion.

Însă nu pare deloc huzur. E ca şi cum ne-am ţine respiraţia sau ca un vultur încordat înainte de a pica din văzduh. Umerii mi se gârbovesc şi nu pot să nu colind cu ochii plaja pustie. Aşteptăm să

vedem ce vor face zeii.

N-avem mult de aşteptat.

 254 

Capitolul 28

În seara aceea, Foinix vine şontâc-şontâc pe ţărm şi ne dă de veste că va avea loc o înfruntare. Când oştile se înşiruiseră dimineaţa, Paris ieşise fălos în fruntea armatei troiene, cu platoşa de aur scânteindu-i.

El îi poftise să aleagă un războinic cu care să se bată în luptă dreaptă, iar învingătorul urma s-o câştige pe Elena. Aheii încuviinţaseră întrun glas. Care dintre ei nu voia să plece chiar în acea zi? S-o câştige sau s-o piardă pe Elena într-o singură luptă şi să se sfârşească odată.

Iar Paris părea o ţintă uşoară, lucind de-ţi lua ochii şi plăpând cum era, cu şolduri înguste ca o fată mare. Şi, ne povesti Foinix, chiar Menelau veni în faţă şi strigă din rărunchi că vrea să se bucure de acest prilej, ca să-şi spele onoarea şi să-şi câştige înapoi soaţa dintr-o lovitură.

Întâi se bat în lănci şi trec iute la săbii. Paris e mai sprinten decât se aşteptase Menelau, nu este un luptător prea iscusit, dar se mişcă

iute ca gândul. Însă până la urmă prinţul troian face o mişcare greşită, iar Menelau îl apucă de creasta din păr de cal a coifului şi-l trânteşte la pământ. Paris dă neputincios din picioare, bâjbâind cu degetele ca să-şi dezlege cureluşa ce-l sugrumă. Apoi, dintr-odată, coiful îi rămâne lui Menelau în mână şi Paris nu-i nicăieri, în locul unde zăcuse răşchirat prinţul troian nu se vede decât ţărâna. Oştirile se holbează, murmurând: Unde-o fi? Şi Menelau se holbează, de asemenea, şi nu vede săgeata care, slobozită de un arc din corn de capră sălbatică, de la marginea armiei troiene, zboară spre el. Îi străpunge platoşa de piele şi i se afundă în pântece.

Sângele îi curge în jos pe picioare şi bălteşte pe pământ. Rana e puţin adâncă, însă aheii încă nu ştiu asta. Răcnesc şi se reped la oştirea troiană, mâniaţi de trădare. Începe o încăierare pe viaţă şi pe moarte.

— Dar ce s-a întâmplat cu Paris? întreb.

Foinix clatină din cap.

— Nu ştiu.

Cele două oştiri se luptară până după-amiază târziu, când răsună

 255 

iarăşi trâmbiţa. Hector voia încă un armistiţiu, un nou duel, ca să

spele ruşinea fugii lui Paris şi a săgeţii slobozite. Se oferi pe sine în locul fratelui său, pentru oricine îndrăznea a se lupta cu el. Menelau, spunea Foinix, ar fi ieşit iarăşi în faţă, însă Agamemnon nu îi îngădui.

Nu voia să-şi piardă fratele în lupta cu cel mai puternic troian.

Aheii traseră la sorţi pentru a-l desemna pe cel care va lupta cu Hector. Mi-am închipuit cât de încordaţi erau, liniştea ce se lăsă

înainte să se scuture coiful şi să sară din el beţişorul. Odiseu se apleacă să-l ridice din praf. „Aiax.” Toţi răsuflă uşuraţi – el este singurul ce are vreo şansă să-l învingă pe prinţul troian. Singurul dintre cei aflaţi pe câmpul de bătălie, adică.

Astfel că Aiax şi Hector încep să se lupte, azvârlă cu bolovani unul în celălalt, cu lănci ce fac ţăndări scuturile, până când se înnoptează

şi crainicii opresc lupta. Totul se desfăşoară ciudat de civilizat – cele două oşti se despart paşnic, Hector şi Aiax îşi strâng mâinile, ca doi egali. Oştenii şoptesc între ei: Nu s-ar fi sfârşit aşa de-ar fi fost Ahile acolo.

Terminându-şi povestea, Foinix se ridică obosit în picioare şi porneşte şchiopătând spre cortul său, sprijinit de Automedon. Ahile se întoarce spre mine. Răsuflă iute, iar vârfurile urechilor îi sunt trandafirii de emoţie. Mă ia de mână şi-mi turuie însufleţit despre faptele însemnate ale zilei, cum toată lumea îi rostise numele şi despre cum lipsa i se simţise cu atâta putere, uriaşă ca un ciclop, mergând cu paşi grei printre oşteni. Auzind toate astea, se înflăcără

aşa cum se întinde focul în iarba uscată. Visează pentru prima oară

cum ar fi să ucidă – lovitura ce i-ar aduce victoria, lancea sa de neoprit înfigându-se în inima lui Hector. Mă furnică pielea, când îl aud.

— Nu vezi? îmi spune. Asta-i începutul!

Nu-mi pot alunga sentimentul că undeva, în străfunduri, ceva se rupe.

A doua zi în zori răsună o trâmbiţă. Ne sculăm, suim pe colină şi vedem o oaste de călăreţi venind spre Troia de la răsărit. Caii le sunt gigantici şi se mişcă din cale-afară de iute, trăgând care de luptă

uşoare. În frunte-i o huidumă de om, care-l întrece până şi pe Aiax la

 256 

stat. Are plete negre, ca spartanii, date cu ulei, fluturându-i pe spate.

Poartă un stindard în formă de cap de cal.

Foinix venise lângă noi.

— Licienii, spune el.