— Ai mai stors zece ani de viaţă şi mă bucur pentru tine. Însă noi, restul… Gura i se strâmbă. Noi, restul, suntem siliţi să aşteptăm după

tine. Ne ţii pe loc, Ahile. Ai avut de ales şi ai ales. Acum trebuie să

trăieşti cu alegerea ta.

Ne uităm lung la el. Însă n-a terminat.

 259 

— Te-ai priceput de minune să-i pui sorţii beţe-n roate, însă n-o să

poţi face asta la nesfârşit. Zeii n-o să-ţi îngăduie. Se opreşte o clipă, ca să-i prindem fiecare vorbă. Soarta se va depăna mai departe, fie că

vrei, fie că nu. Ţi-o spun prieteneşte, mai bine o întâmpini aşa cum hotărăşti tu, ca să-i stăpâneşti tu ritmul, nu zeii.

— Chiar asta fac acum.

— Prea bine, spune Odiseu. Am zis tot ce-aveam de zis.

— Atunci e timpul să plecaţi, îi răspunde Ahile, ridicându-se.

— Încă nu, grăieşte Foinix. Şi eu am ceva de spus.

Încet, prins între mândrie şi respectul pe care i-l poartă bătrânului, Ahile se aşază. Foinix începe să vorbească.

— Când erai copil de-o şchioapă, Ahile, tatăl tău mi te-a dat în grijă. Mama ta nu mai era şi doar eu ţi-am fost doică, eu ţi-am tăiat carnea şi ţi-am fost dascăl. Acum eşti bărbat în toată firea şi tot mă

străduiesc să te veghez, să te păzesc de lănci, de săbii şi de nebunie.

Îmi ridic ochii spre Ahile şi-l văd încordat, prevăzător. Îi înţeleg temerea – să nu fie amăgit de bunătatea acestui bătrân, să nu se lase convins de vorbele sale să renunţe la ceva. Mai rău, se simte dintr-odată nesigur – dacă Foinix este de acord cu ceilalţi, atunci poate că

el greşeşte.

Bătrânul ridică mâna, ca pentru a-i potoli gândurile învălmăşite.

— Orice vei face, îţi voi fi alături, ca întotdeauna. Dar înainte să

hotărăşti încotro s-o apuci, se cuvine să asculţi o poveste.

Nu-i îngăduie lui Ahile să se împotrivească.

— Pe vremea bunicului tău, trăia un erou tânăr pe nume Meleagru, a cărui cetate, Calidon, a fost asediată de un popor sălbatic – etolienii.

Parcă ştiu povestea. L-am auzit pe Peleu istorisind-o în vreme ce Ahile îmi zâmbea vesel din umbră. Atunci n-avea mâinile pătate de sânge şi nu-l ameninţa nicio condamnare la moarte. În altă viaţă.

— La început, etolienii pierdură, biruiţi de iscusinţa în luptă a lui Meleagru, urmă Foinix. Apoi, într-o zi, ai lui îl jigniră, îi pătară

onoarea şi de atunci Meleagru refuză să mai lupte pentru cetatea sa.

Oamenii îi oferiră daruri şi scuze, însă el nu vru să audă. Se închise îmbufnat în odaia lui, ca să găsească alinare în braţele soaţei sale, Cleopatra.

Rostind numele femeii, Foinix se uită în treacăt la mine.

 260 

— Într-un sfârşit, când cetatea îi era cucerită şi prietenii îi mureau, Cleopatra n-a mai îndurat. S-a dus la bărbatul ei şi l-a implorat să

lupte iarăşi. El o iubea mai presus de orice şi s-a învoit, câştigând o victorie măreaţă pentru ai lui. Însă deşi îi salvase, era prea târziu. Prea multe vieţi pieriseră din pricina mândriei sale. Şi de aceea ei nu i-au mai arătat niciun strop de recunoştinţă, nu i-au mai dat niciun dar.

Numai ura lor, fiindcă nu-i cruţase mai devreme.

În tăcerea care se lasă, îl aud pe Foinix suflând din greu, după

truda unei cuvântări atât de lungi. Nici nu îndrăznesc să spun ceva sau să mă urnesc din loc – mă tem să nu-mi citească cineva gândul întipărit pe chip. Nu onoarea îl împinsese pe Meleagru să lupte, nici prietenii săi, nici victoria sau răzbunarea, ba nici măcar salvarea propriei sale vieţi. Ci Cleopatra, care îngenunchease la picioarele sale, cu chipul brăzdat de lacrimi. Cât de iscusit e Foinix: Cleopatra, Patrocle. Numele ei e clădit aproape ca al meu, însă pe dos.

Dacă a băgat cumva de seamă, Ahile n-o arată. Vorbeşte cu blândeţe, de dragul bătrânului, însă tot refuză. „Doar dacă

Agamemnon îmi înapoiază onoarea ce mi-a fost răpită.” Cu tot întunericul, bag de seamă că Odiseu nu este deloc mirat. Mai că-l aud cum le dă de ştire celorlalţi, cu mâinile-ntinse a părere de rău: „Eu am încercat”. Dacă Ahile se învoieşte, bine. Dacă nu, refuzul său de a se lăsa îmbunat de daruri şi scuze va părea doar nebunie, mânie dezlănţuită şi mândrie oarbă. Toţi îl vor urî, aşa cum l-au urât şi pe Meleagru.

Pieptul mi se strânge de teamă, de pornirea năvalnică de a îngenunchea în faţa lui şi de a-l implora. Însă nu o fac. Căci, precum Foinix, am dat deja de ştire ce-am hotărât. Nu mai am de gând să

înrâuresc soarta, ci doar să mă las purtat de ea în beznă, tot mai departe, avându-l drept călăuză doar pe Ahile.

Aiax nu are stăpânirea de sine a lui Odiseu, ci se uită urât, cu chip mânios. A plătit scump ca să vină aici şi să se milogească pentru propria-i retrogradare. Odată ce Ahile nu mai luptă, el este acum Aristos Achaion.

După ce ei pleacă, mă ridic şi-i ofer braţul lui Foinix. Văd cât de ostenit e în seara aceasta şi cât de încet păşeşte. Până îl las – ciolane bătrâne, suspinând pe patul său – şi mă întorc în cortul nostru, Ahile

 261 

deja doarme.

Sunt dezamăgit. Pesemne sperasem să stăm de vorbă, întinşi unul lângă altul în pat, să mă liniştesc la gândul că acel Ahile pe care l-am văzut la cină nu a fost singurul. Însă nu-l trezesc; mă furişez afară din cort şi-l las să viseze.

Mă ghemuiesc pe nisipul fin, în umbra unui cort mic.

— Briseis? o chem încet.

Tăcere, apoi aud:

— Patrocle?

— Da.

Ridică pânza cortului şi mă trage iute înăuntru. Chipul îi e împietrit de teamă.

— E prea primejdios să vii aici. Agamemnon e turbat. O să te omoare, spune ea într-o şoaptă grăbită.