— Nu, nu cred să fie. Doar un vis cu ochii deschişi.
M-am silit să-i ţin isonul, cu glas liniştit.
— Sigur aşa-i. Până la urmă, Hector nu ţi-a făcut nimic.
Ahile zâmbi atunci, cum sperasem c-o să facă.
— Da, zise. Aşa am auzit.
În ceasurile lungi cât el lipsea, am început să mă îndepărtez de tabăra noastră, căutând tovărăşie, ceva care să-mi dea de lucru.
Vestea pe care ne-o dăduse Thetis – zâzanie între zei, gloria primejduită a lui Ahile – mă tulburase. Nu ştiam ce să cred, iar întrebările mi se fugăreau prin minte, până simţeam c-o iau razna.
Aveam nevoie de ceva care să-mi distragă atenţia, ceva raţional şi real. Un oştean îmi arătă cortul alb al răniţilor şi-mi zise:
— Dacă-ţi cauţi ceva de făcut, acolo e tot timpul nevoie de o mână
de ajutor.
Mi-am amintit mâinile răbdătoare ale lui Chiron, instrumentele atârnate pe pereţii de cuarţ trandafiriu şi am intrat.
210
În cort era întuneric, iar aerul se simţea închis, dulceag, ca mirosul de mosc, îngreunat de izul metalic al sângelui, într-un colţ l-am zărit pe medicul Machaon, bărbos, cu bărbia pătrată şi pieptul lăsat gol, pentru că-i era mai lesne aşa, purtând doar o tunică veche legată în fugă la brâu. Avea pielea mai negricioasă decât cei mai mulţi ahei, deşi stătea multă vreme înăuntru, şi era tuns scurt, tot pentru că-i era mai lesne aşa, ca să nu-i intre în ochi. Acum stătea aplecat peste piciorul unui rănit şi pipăia cu băgare de seamă în jurul unui vârf de săgeată înfipt în carne. În celălalt capăt al cortului, fratele său Podaleirios tocmai îşi punea platoşa. Îi zise ceva lui Machaon, apoi trecu pe lângă mine şi ieşi din cort. Se ştia că preferă câmpul de bătălie cortului răniţilor, cu toate că-şi făcea treaba în amândouă
locurile.
Machaon grăi fără să ridice privirea:
— Nu cred că eşti rănit rău, de vreme ce poţi să stai atâta în picioare.
— Nu, am zis. Am venit…
M-am întrerupt când vârful de săgeată se ivi între degetele lui Machaon, iar oşteanul gemu de uşurare.
— Ei bine? mă luă el din scurt, dar fără arţag.
— Ai nevoie de o mână de ajutor?
Scoase un sunet pe care l-am luat drept încuviinţare.
— Şezi şi ţine-mi leacurile, îmi zise, fără să mă privească.
Am făcut cum mi-a zis, culegând de pe jos sticluţele împrăştiate, în care se aflau ierburi uscate ce zornăiau sau unguente. Mirosindu-le, îmi aminteam: usturoi şi balsam cu miere pentru copturi, mac pentru liniştirea bolnavului, coada-şoricelului pentru închegarea sângelui.
Zeci de ierburi ce-mi readuceau în minte degetele răbdătoare ale centaurului, mirosul fraged şi dulce al peşterii trandafirii.
I le-am întins pe acelea de care avea nevoie şi am privit cum le întrebuinţa cu iscusinţă – un vârf de praf alinător pe buza de sus, ca rănitul să-l adulmece şi să-l ronţăie, un deget de balsam întins ca să
ţină molima departe, apoi feşe ce înveleau, legau şi acopereau rana.
Machaon netezi ultimul strat de ceară de albine, moale şi parfumată, peste piciorul oşteanului şi îşi înălţă privirea obosită.
— Patrocle, nu-i aşa? Ai fost învăţăcelul lui Chiron? Eşti bine-
211
venit.
În faţa cortului se porni larmă – glasuri ridicate şi ţipete de durere.
Machaon îmi făcu semn din cap:
— Au mai adus unul, ia-l tu.
Oştenii – din armata lui Nestor – îşi aşezară camaradul pe salteaua goală din colţul cortului. Fusese pătruns de o săgeată cu vârf ghimpat în umărul drept. Avea faţa scăldată în sudoare spumegândă şi mai că-şi spintecase buza, înăbuşindu-şi strigătele de durere. Sufla întretăiat şi gâfâit şi dădea peste cap ochii ce-i zvâcneau de groază. M-am abţinut să-l chem pe Machaon, care îngrijea un alt oştean ce începuse să geamă, şi am luat o cârpă să-i şterg faţa.
Săgeata îi străpunsese umărul în partea cea mai cărnoasă şi stătea înfiptă, jumătate înăuntru şi jumătate afară, ca un ac groaznic.
Trebuia să-i rup penele şi să trag restul afară cu băgare de seamă, ca să nu sfâşii carnea şi mai mult, ori să las înăuntru aşchii ce se puteau infecta.
I-am dat iute poţiunea pe care mă învăţase Chiron s-o pregătesc: un amestec de mac şi scoarţă de salcie, care-l ameţea şi amorţea. Nu putea să ţină cupa, aşa că l-am ajutat să bea, ţinându-i capul pe braţul meu, ca să nu se înece, simţind cum tunica mi se îmbiba de sudoarea, spumele şi sângele lui.
Am încercat să-l liniştesc, să nu-mi dau în vileag teama ce mă
cuprinsese. Nu era decât cu vreun an mai mare decât mine, din câte vedeam; unul dintre feciorii lui Nestor, pe nume Antiloh, un tânăr cu chip blând, ce-şi iubea nespus tatăl.
— O să fie bine, spuneam iar şi iar, vorbind singur sau cu el, nu ştiu care din două.
