Briseis încuviinţă. Mai târziu, după ce toată lumea plecase, el îmi zise:
— Noi am cotropit Cilicia, ştiai?
— Nu.
— Îmi amintesc de Eetion, spuse el încuviinţând din cap. Avea opt fii. Au încercat să ne ţină piept.
Din glasul lui încet am înţeles ce se întâmplase.
— I-ai omorât.
Căsăpise toată familia. Îmi citi pe chip ce simţeam, cu toate că am încercat să ascund. Însă el nu mă minţea niciodată.
— Da.
Ştiam că zi de zi ucidea oameni; venea acasă scăldat în sângele lor, pete pe care şi le freca de pe piele înainte de masă. Însă în unele clipe, acum bunăoară, mă simţeam copleşit de ceea ce ştiam. Şi mă
215
gândeam la toate lacrimile pe care el le făcuse să curgă, în anii care trecuseră. Iar acum Andromaca şi Hector jeleau din pricina lui. În clipa aceea, Ahile părea să şadă la celălalt capăt al lumii, cu toate că
era atât de-aproape, încât îi simţeam căldura pielii. Îşi ţinea în poală
mâinile asprite de lance, însă tot frumoase. Nu erau şi nu fuseseră
nicicând pe lume mâini mai blânde şi mai ucigaşe.
Deasupra noastră, stelele se zăreau ca printr-un văl. Simţeam că
aerul mă apasă. La noapte va fi furtună. Ploaia va pătrunde peste tot, va umple pământul pân-o să plesnească pe la încheieturi. Se va revărsa de pe munţi, prinzând tot mai multe puteri, până va mătura tot din cale – animale şi case şi oameni.
„Ahile e potopul”, mi-am zis.
Glasul său îmi rupse tăcerea gândurilor:
— Am lăsat un fiu în viaţă, spuse. Cel de-al optulea. Ca să nu li se piardă neamul.
Ciudat, însă gestul acela mărunt de bunătate părea însăşi milostenia zeiască. Totuşi care alt războinic ar mai fi făcut una ca asta? Să căsăpeşti o familie întreagă era o faptă demnă de laudă, o ispravă plină de glorie ce dovedea că eşti atât de puternic, încât poţi să ştergi un nume de pe faţa pământului. Fiul care supravieţuise va avea copii, cărora le va da numele său de familie şi le va istorisi povestea fraţilor săi. Aşa vor dăinui, în amintire, dacă nu în viaţă.
— Mă bucur, i-am zis cu inima plină.
Buştenii din foc se albeau de cenuşă.
— Ciudat, spuse el. Mereu am zis că Hector nu mi-a pricinuit nicio supărare. Dar el nu mai poate să spună la fel, acum.
216
Capitolul 24
Anii trecură şi un ostaş, unul de-ai lui Aiax începu să se plângă de lungimea războiului. La început nu-l luă nimeni în seamă, pentru că
era din cale-afară de pocit şi se ştia că e un ticălos. Dar devenea tot mai elocvent. Au trecut patru ani, zicea el, şi nu ne-am ales cu nimic.
Unde-s comorile? Unde-i femeia? Când vom pleca? Aiax îi arse una-n scăfârlie, dar bărbatul nu se potoli. Vedeţi cum se poartă cu noi?
Încet-încet, nemulţumirea lui se răspândi dintr-o tabără în alta.
Fusese un anotimp urât, foarte umed şi chinuitor pentru războinici.
Răniţii curgeau gârlă – pustule, glezne sucite în nămol şi infecţii.
Roiuri dese de muşte sâcâitoare se adunaseră ici şi colo peste părţi din tabără, de păreau nori de fum.
Arţăgoşi, scărpinându-se neîncetat, oştenii prinseră a pierde timpul prin agora. La început nu făcură altceva decât să se strângă în grupuri mici şi să şuşotească. Apoi oşteanul care pornise totul li se alătură şi glasurile lor începură să se facă auzite.
— Patru ani!
— De unde ştim că femeia aia e în cetate? A văzut-o careva?
— Troia n-o să ni se predea în veci.
— Ar trebui să punem capăt luptei.
Când Agamemnon află, porunci să fie biciuiţi. A doua zi erau de două ori mai mulţi, dintre care nu puţini erau micenieni.
Agamemnon trimise o trupă să-i alunge. Oamenii se îndepărtară în silă, apoi se întoarseră, după plecarea trupei. Ca urmare, Agamemnon porunci ca o falangă să păzească toată ziua agora. Dar era o treabă
tare chinuitoare, în bătaia soarelui, unde roiau muştele. Până seara, falanga se subţiase din cauza dezertorilor, iar numărul răzvrătiţilor crescuse şi mai mult.
