Capitolul 30

Ahile mă privi cum mă apropiam, gonind atât de tare, încât simţeam pe limbă gust de sânge. Plângeam, cu pieptul tresăltându-mi şi gâtlejul numai rană. Acum aveau să-l urască. Nimeni nu avea să-şi mai amintească slava, cinstea sau frumuseţea; tot aurul său se va preschimba în cenuşă şi distrugere.

— Ce s-a întâmplat? mă întrebă.

Fruntea îi era încreţită de griji. „Chiar nu ştie?”

— Ei mor, i-am spus gâfâind. Toţi. Troienii au intrat în tabără şi dau foc corăbiilor. Aiax e rănit, tu eşti singurul care-i mai poţi salva.

Chipul îi îngheţase în timp ce vorbeam.

— Dacă ei mor, este vina lui Agamemnon. I-am zis ce-o să se-ntâmple, dacă-mi răpeşte onoarea.

— Aseară ţi-a oferit…

Mârâi gros în fundul gâtului.

— Nu mi-a oferit nimic. Nişte trepiede, nişte platoşe. Nimic ca să-şi îndrepte jignirea sau să-şi recunoască greşeala. L-am salvat de-atâtea ori, şi pe el, şi oştirea lui, şi viaţa lui. Glasul îi era răguşit de o mânie abia ţinută în frâu. Odiseu, Diomede şi ceilalţi n-au decât să-i lingă tălpile, dar eu n-o s-o fac.

— S-a făcut de ruşine, îi spun eu, agăţându-mă de el ca de un copil. Şi eu o ştiu, şi toată lumea. Trebuie să-l dai uitării. Ai avut dreptate – singur o să se nenorocească. Însă tu nu da vina pe ei pentru greşeala lui. Nu-i lăsa să piară din pricina nebuniei lui. Te-au iubit cu toţii şi te-au cinstit.

— M-au cinstit? Unul nu mi-a luat apărarea în faţa lui Agamemnon. Unul nu m-a vorbit de bine.

Auzindu-i glasul amar, m-am cutremurat.

— Au stat cu mâinile-n sân şi l-au lăsat să mă batjocorească. De parcă ar fi avut dreptate! Zece ani am trudit pentru ei şi cum mă

răsplătesc? Mă aruncă deoparte. Ochii i se întunecară şi priveau în depărtare. Ei au ales. N-o să plâng pentru ei.

Dinspre ţărm se auzi trosnetul unui catarg care se prăbuşea. Fumul se îngroşase. Şi mai multe corăbii ardeau. Şi mai mulţi oameni

 271 

mureau. Aveau să-l blesteme, să-i dorească să ajungă în cel mai întunecat cerc al Tartarului.

— Da, au fost nesăbuiţi, dar sunt încă ai noştri!

— Mirmidonii sunt ai noştri. Restul n-au decât să-şi salveze singuri pielea.

Dădu să plece, dar m-am agăţat de el.

— Te nenoroceşti. N-o să fii iubit pentru asta, o să fii urât şi blestemat. Te rog, dacă…

— Patrocle. Rostise cuvântul cu un glas tăios, pe care nu i-l mai auzisem. Mă pironea cu privirea, vorbind solemn, ca un judecător. Nu voi face una ca asta. Nu mă mai ruga.

M-am uitat la el, drept ca o lance străpungând cerul. Nu ştiam ce vorbe i-ar putea atinge inima. Poate nici nu existau. Doar nisipul cenuşiu, cerul cenuşiu şi gura mea pârjolită şi pustie. Simţeam că

lumea se sfârşeşte. El nu avea să lupte. Oştenii aveau să piară şi onoarea lui odată cu ei. Fără alinare, fără strop de milă. Însă mintea mea tot îşi răscolea cotloanele, disperată să găsească lucrul care să-i înmoaie inima.

Am îngenuncheat şi i-am lipit palmele de faţa mea. Obrajii îmi erau scăldaţi în lacrimi necurmate, ca apă peste piatră întunecată.

— De dragul meu atunci, i-am zis. Salvează-i de dragul meu. Ştiu ce-ţi cer. Însă te rog. De dragul meu.

Mă privea de sus şi am văzut că vorbele mele îl atinseseră, în ochi i se citea lupta. Înghiţi nodul care i se pusese în gât.

— Orice altceva, spuse el. Orice. Numai asta nu. Nu pot.

Mă uitam la piatra chipului său frumos şi mă apuca disperarea.

— Dacă mă iubeşti…

— Nu! Chipul îi era rigid. Nu pot! Dacă mă las înduplecat, Agamemnon îşi va bate joc de mine oricând pofteşte. Nici regii n-o să

mă respecte, nici oştenii! Respiraţia i se tăie de parcă venise în fugă

de departe. Crezi că eu le vreau moartea? Atât doar că nu pot. Nu pot!

Nu-l las să-mi ia asta!

— Atunci fă altceva. Trimite-i măcar pe mirmidoni. Trimite-mă pe mine să-ţi ţin locul. Îmbracă-mă în platoşa ta şi o să merg eu în fruntea mirmidonilor. O să creadă că eşti tu.

Ne-am cutremurat amândoi. Cuvintele păreau să treacă prin mine,

 272 

nu să vină din mine, ca rostite de gura unui zeu. Şi totuşi m-am agăţat de ele ca un om gata să se înece.

— Înţelegi? N-o să fii silit să-ţi încalci cuvântul şi aheii vor fi salvaţi!

— Dar tu nu ştii să lupţi, îmi spuse el privindu-mă ţintă.

— Nici n-o să fie nevoie! Se tem atât de tare de tine, că vor fugi de cum mă văd.

— Nu, se împotrivi el. E prea primejdios.

— Te rog, m-am agăţat de el. Nu este. N-o să păţesc nimic. Nici n-o să mă apropii de ei. Automedon o să fie cu mine, şi restul mirmidonilor. Dacă nu poţi să lupţi, nu poţi. Dar salvează-i în felul acesta. Lasă-mă pe mine. Ai spus că faci orice altceva îţi cer.

— Bine, dar…

I-am tăiat vorba.

— Gândeşte-te! Agamemnon va şti că încă îl înfrunţi, însă oştenii te vor iubi. Nu există glorie mai mare – le vei dovedi că năluca ta e mai puternică decât toată oastea lui Agamemnon.

Mă asculta atent.

— Prea puternicul tău nume îi va salva, nu braţul tău. Atunci vor râde de slăbiciunea lui Agamemnon. Înţelegi?