Go to page:

Text Size:

El băgă de seamă schimbarea.

— De mult a venit vremea să punem stăpânire pe câmpul de luptă.

Troienii o să ne socotească laşi. Îşi trase sabia scânteietoare din teacă

şi o înălţă în aer. Cine-ndrăzneşte, să le-arate că se-nşală?

Răsunară strigăte de încuviinţare, după care se stârni larmă, căci oştenii îşi luau înapoi platoşele şi-şi înşfăcau lăncile. Îl ridicară pe omul ucis şi se învoiră că fusese cam clevetitor de felul lui. Ahile sări jos de pe podium şi trecu pe lângă Agamemnon, salutându-l scurt din cap. Regele din Micene nu zise nimic. Dar apoi l-am văzut cum îl

 219 

urmăreşte îndelung cu privirea.

După potolirea răzmeriţei ce fusese pe cale să izbucnească, Odiseu născoci o cale prin care să-i ţină ocupaţi pe oşteni, ca să nu mai aibă

timp de altceva: o palisadă uriaşă, care să înconjoare toată tabăra. O

voia lungă de trei leghe, ca să ne apere corturile şi corăbiile de câmpia din afară. La baza sa avea să fie un şanţ plin de ţepuşe.

Atunci când Agamemnon vorbi despre planul acela, am fost încredinţat că oştenii vor vedea pe loc că e un şiretlic, în aţâţi ani de când începuse războiul, taberele şi corăbiile noastre nu se aflaseră

nicicând în primejdie, oricâte întăriri ar fi sosit. La urma urmei, cine era în stare să treacă de Ahile?

Însă apoi Diomede păşi în faţă, ridicând planul în slăvi şi vârând frica în oşteni cu poveşti despre atacuri de noapte şi corăbii arzând.

Această din urmă născocire făcu minuni – fără corăbii nu ne puteam întoarce acasă. Când termină de vorbit, oştenilor le luceau ochii de nerăbdare. Pe când porniră veseli spre pădure cu toporişti şi boloboace, Odiseu îl găsi pe cel care stârnise tot tărăboiul – Thersites se numea – şi puse să fie bătut fără vâlvă, până-şi pierdu cunoştinţa.

Şi aşa se sfârşi cu răzmeriţele la Troia.

După aceea a fost altfel, fie din pricină că oştenii trudeau laolaltă la întăritură, fie că, spre uşurarea tuturor, fusese împiedicată vărsarea de sânge. Cu toţii, de la cel mai umil tălpaş până la căpetenia supremă, am început să socotim Troia ca pe-un fel de cămin.

Cotropirea se preschimba în ocupare. Până acum trăiserăm ca nişte tâlhari, prădând pământurile şi satele. Acum ne-apucam să clădim, nu doar palisada, ci toate cele necesare unei cetăţi: o fierărie, un ţarc pentru vitele pe care le furam din gospodării, până şi un şopron pentru olărit. În acesta din urmă, meşteri începători munceau să

înlocuiască vasele de ceramică crăpate pe care le aduseserăm cu noi, cele mai multe ciobite sau sparte de atâta folosinţă. Tot ce aveam acum era făcut pe genunchi, luat cu japca şi-şi dusese deja de două

ori traiul cu alt rost, până să ajungă la noi. Numai platoşele regilor rămâneau neatinse, cu însemnele lustruite şi neîntinate.

Şi oamenii începură să se poarte mai puţin ca o adunătură de oştiri

 220 

şi mai mult ca nişte concetăţeni. Bărbaţii aceştia care fuseseră cretani, ciprioţi şi argolideni când plecaseră din Aulis erau acum pur şi simplu ahei – azvârliţi în aceeaşi oală de alteritatea Troiei, împărţind laolaltă

mâncarea, femeile, veşmintele şi istoriile de luptă, astfel încât deosebirile ajunseră încet-încet să se şteargă. Până la urmă, nu degeaba se fălise Agamemnon că-i unise pe ahei. Acest simţământ de tovărăşie va dăinui ani în şir, un soi de înfrăţire foarte neobişnuit pentru regatele noastre care se războiau cu înverşunare. Vreme de o generaţie, n-au mai existat războaie între noi, cei care luptaserăm la Troia.

Până şi eu simţeam la fel. În aceşti şase-şapte ani petrecuţi mai mult în cortul lui Machaon şi mai puţin cu Ahile pe câmpul de bătălie, am apucat să-i cunosc bine pe ceilalţi oşteni. Mai devreme sau mai târziu, toţi ajungeau acolo, măcar din pricina vreunui deget strivit de la picior sau a unei unghii crescute în carne. Veni până şi Automedon, acoperind cu mâna ce mai rămăsese dintr-un buboi însângerat. Bărbaţii prinseseră drag de roabele lor şi ni le aduceau cu pântecele umflate. Moşeam neîncetat prunci urlători şi le îngrijeam beteşugurile, pe măsură ce creşteau.

Şi nu erau doar oştenii de rând; cu vremea, am ajuns să-i cunosc şi pe regi. Nestor cu siropul lui de tuse cald, cu miere, pe care-l cerea seara, Menelau şi leacurile făcute din mac adormitor pe care le lua pentru durerile de cap, Aiax şi pântecele lui ros de arsuri. Mă

simţeam mişcat să văd cât se încredeau în mine, venind să-i alin cu chipuri pline de speranţă. Am ajuns să-i îndrăgesc, oricât de arţăgoşi erau la sfaturi.

Mi-am clădit un renume, un rang mai înalt în tabără. Eram căutat pentru că mă mişcam iute şi nu pricinuiam dureri prea mari.

Podelarios rămânea în cort tot mai rar; când lipsea Machaon, eu eram acolo.

Spre uimirea lui Ahile, am început să-i salut pe oamenii aceştia când mergeam prin tabără. Mă simţeam mulţumit să-i văd cum ridică

braţul, arătându-mi vreo rană ce se vindecase bine.

După ce plecau, Ahile clătina din cap.

— Nu ştiu cum de-i ţii minte pe toţi. Jur că mie mi se par toţi la fel.

 221 