Fratele lui a murit cel dintâi, ţii minte?
— Sunt prea mulţi, zise. E mai simplu ca ei să mă ştie.
Chipurile de lângă vatra noastră începură să se rărească, pe măsură
ce femeile deveniră pe rând, încetişor, ibovnica, apoi soaţa câte unui mirmidon. Atunci nu le mai trebuia focul nostru, îl aveau pe al lor.
Ne bucuram. Râsetele din tabără, glasurile ce răsunau noaptea pradă
plăcerii, până şi pântecele crescute – în vreme ce mirmidonii zâmbeau mulţumiţi – erau toate bine-venite, iar fericirea lor era ca un fir de aur ce-o lega mai trainic pe a noastră.
După o vreme, nu mai rămase decât Briseis. Ea nu-şi luă niciodată
un ibovnic, deşi era frumoasă şi mulţi mirmidoni îi făceau ochi dulci.
În loc de asta, se preschimbă într-un soi de mătuşă – o femeie gata oricând să împartă dulciuri, poţiuni de dragoste şi batiste mătăsoase pentru ştersul ochilor mâhniţi. Aşa îmi amintesc serile petrecute la Troia: eu şi Ahile unul lângă altul, Foinix zâmbind, Automedon istorisind căznit vreo snoavă şi Briseis, cu ochii ei tainici, izbucnind una-două în râs.
M-am deşteptat înainte de revărsatul zorilor, simţind în aer primul fior de toamnă. Era zi de sărbătoare – culegerea primelor fructe în cinstea lui Apollo. Ahile mă încălzea cu trupul lui gol, cufundat în somn greu. În cort era beznă, însă-i desluşeam trăsăturile chipului, bărbia puternică şi rotunjimea blândă a pleoapelor. Îmi venea să-l trezesc, să văd cum i se deschid ochii. De o mie de ori îi văzusem şi tot nu mă săturam.
Mi-am trecut uşor mâna peste pieptul lui, mângâind muşchii de sub piele. Acum eram vânjoşi amândoi, după atâtea zile petrecute în cortul alb şi pe câmpul de luptă. Uneori, rămâneam înmărmurit când mă vedeam. Eram bărbat în toată firea, spătos ca tata, însă mult mai zvelt.
Ahile se cutremură sub atingerea mea şi m-am simţit năpădit de dorinţă. Am ridicat pânza cortului ca să-l văd cu totul. Apoi m-am aplecat lipindu-mi buzele de pielea lui, aşternând un şir de sărutări
222
blânde ce coborau pe pântece.
Zorii se revărsară prin deschizătura cortului şi înăuntru se făcu tot mai lumină. Am văzut când se trezi şi mă recunoscu. Mădularele ne lunecau laolaltă aşa cum făcuseră de-atâtea ori, fără să ostenească.
După o vreme, ne-am sculat şi am mâncat. Ridicaserăm cu totul pânza cortului ca să pătrundă aerul, ce ne înfiora acum plăcut pielea jilavă. Prin deschizătură priveam cum mirmidonii se perindă prin tabără cu treburi. L-am văzut pe Automedon năpustindu-se în valuri.
Am privit şi marea caldă şi primitoare după o vară însorită. Îmi ţineam drăgăstos mâna pe genunchiul lui.
Ea nu intră pe uşă. Apăru pur şi simplu în mijlocul cortului, înfiripată din aer. Mi-am luat iute mâna de pe Ahile, cu un icnet mirat. Ştiam că era o nerozie chiar când am făcut-o. Era zeiţă şi putea să ne vadă când poftea.
— Mamă, o salută el.
— Am fost prevenită.
Cuvintele erau parcă retezate şi se auzea ca o bufniţă ronţăind oscioare. În cort era penumbră, însă pielea lui Thetis răspândea o lumină rece. Îi desluşeam fiecare trăsătură tăioasă, fiecare fald al robei lucitoare. Ultima oară o văzusem în Skiros, cu mult timp în urmă. Mă schimbasem de-atunci. Eram mai mare şi mai puternic şi-mi creştea barba dacă nu mă bărbieream. Ea era aceeaşi, fireşte.
— Apollo e mânios şi caută să le stea în cale aheilor. Îi aduci jertfe azi?
— Da, răspunse Ahile.
Noi respectam mereu sărbătorile, spintecam grumaji şi ardeam grăsimea.
— Aşa trebuie, zise ea, pironindu-l din ochi; pe mine nici nu părea să mă vadă. O hecatombă.
Cea mai generoasă jertfă: o sută de capete de oi şi vite. Doar cei mai bogaţi şi mai puternici îşi puteau permite atâta risipă din evlavie.
— Oricum ar proceda ceilalţi, tu aşa să faci. Zeii şi-au ales preferaţii şi nu trebuie să le stârneşti mânia.
Avea să ne ia aproape toată ziua să măcelărim vitele şi tabăra va duhni o săptămână întreagă ca un abator. Însă Ahile încuviinţă.
— Aşa vom face, îi făgădui el.
223
Thetis stătea cu buzele lipite – două linii roşii, mărginind parcă o rană.
— Nu e tot, spuse ea.
Şi când nu se uita la mine, tot mă speria. Aducea cu sine tot universul năvalnic, semne rele, zei mânioşi şi o mie de primejdii ce ne pândeau.
— Ce mai este?
Thetis şovăi şi frica îmi puse un nod în gât. Ceea ce putea face până şi o zeiţă să şovăie era într-adevăr înspăimântător.
— O prorocire, spuse ea. Că cel mai vrednic mirmidon va muri înainte să se împlinească doi ani.
Chipul lui Ahile era nemişcat; complet nemişcat.
— Ştiam că va veni şi asta, zise el.
Thetis clătină scurt din cap.
— Nu. Profeţia spune că tu vei fi în viaţă când se va petrece asta.
