Vedeam în ochii lui că împotrivirea i se înmuia încet-încet. Îşi închipuia totul, cum fugeau troienii de platoşa lui, ocolindu-l pe Agamemnon. Cum i se prăbuşeau oştenii recunoscători la picioare.

Întinse mâna.

— Jură-mi, îmi ceru. Jură-mi că, dacă mergi, n-o să te lupţi cu ei. O

să rămâi în car cu Automedon şi o să-i laşi pe mirmidoni în faţă.

— Da, i-am făgăduit luându-l de mână. Desigur. Doar nu-s nebun.

Nu vreau decât să le vâr frica-n oase.

Eram asudat, beat de bucurie. Găsisem o ieşire prin cotloanele nesfârşite ale mândriei şi mâniei sale. Îi voi salva pe oameni; îl voi salva şi pe el de sine însuşi.

— Mă laşi?

Mai şovăi o clipă, cercetându-mă din ochii lui verzi. Apoi încuviinţă încet din cap.

Ahile îngenunche, închizându-mi cataramele platoşei, cu degete

 273 

atât de iuţi, încât nici nu le vedeam, ci doar simţeam smucirea repezită a curelelor ce se strângeau. Mă echipă bucată cu bucată: pieptarul şi cnemidele de bronz strânse pe trup, cămaşa de piele pe dedesubt. În timp ce lucra, îmi dădea poveţe cu glas scăzut, iute şi egal. Să nu lupt, să nu plec de lângă Automedon sau de lângă ceilalţi mirmidoni. Să stau în car şi să fug la primul semn de primejdie. N-aveam decât să-i fugăresc pe troieni spre cetate, dar nu şi să mă lupt cu ei. Şi mai ales, mai ales, să stau departe de zidurile Troiei şi de arcaşii cocoţaţi acolo, gata să-i ochească pe aheii care veneau prea aproape.

— N-o să fie ca înainte, îmi spuse el. Când eram şi eu.

— Ştiu. Mi-am mişcat umerii. Platoşa era tare, grea şi ţeapănă.

Parc-aş fi Dafne, i-am zis, învelită în noua ei scoarţă de dafin.

Nu râse, ci îmi întinse două lănci cu vârfuri bine lustruite, lucioase.

Le-am luat, simţind cum începe să-mi fiarbă sângele în urechi.

Începu iarăşi să vorbească, alte şi alte sfaturi, însă nu-l auzeam.

Ascultam doar ritmul inimii mele nerăbdătoare.

— Grăbeşte-te, îmi amintesc că i-am zis.

La urmă, coiful care să-mi acopere părul negru. Îmi arătă o oglindă

de bronz lustruit. M-am zgâit la propria mea imagine, în platoşa pe care-o cunoşteam ca pe mâinile mele, la creasta coifului, sabia argintată atârnându-mi la şold, centura de aur bătut. Toate unice, încât oricine le-ar fi recunoscut pe dată. Doar ochii păreau ai mei, mai mari şi mai întunecaţi decât ai lui. Mă sărută, prinzându-mă într-o căldură blândă şi deschisă ce-mi suflă dulceaţă pe gâtlej. Apoi mă

luă de mână şi am mers afară, la mirmidoni.

Stăteau înşiruiţi, cu platoşele pe ei şi brusc înspăimântători, cu carapacele de metal lucindu-le ca aripile strălucitoare ale cicadelor.

Ahile mă duse la carul cu cei trei cai deja înhămaţi – „nu coborî din car, nu azvârli lăncile” – şi am înţeles că se temea să nu mă dau de gol dacă luptam.

— N-o să păţesc nimic, i-am zis.

Apoi i-am întors spatele ca să-mi ocup locul în car, să-mi sprijin lăncile lângă mine şi să mă proptesc bine pe picioare.

În spatele meu, Ahile le vorbi o vreme mirmidonilor, fluturându-şi o mână peste umăr, spre punţile fumegânde ale corăbiilor, spre

 274 

cenuşa neagră ce se înălţa în nori spre cer şi noianul de trupuri frământate ce se luptau lângă copastiile lor.

— Să mi-l aduceţi teafăr, le porunci.

Ei încuviinţară, izbindu-şi lăncile de scuturi. Automedon urcă în faţa mea, luând hăţurile. Ştiam toţi de ce era nevoie de car. Dacă m-aş

fi năpustit pe ţărm, paşii mei nu ar fi fost luaţi în veci drept ai lui.

Caii fornăiră şi pufniră, simţindu-l pe vizitiu. Roţile se mişcară

dintr-odată şi m-am clătinat pe picioare, iar lăncile îmi zăngăniră.

— Pune-le de-o parte şi cealaltă, îmi spuse Ahile. Aşa o să-ţi fie mai uşor.

Aşteptară toţi până când mi-am mutat o lance în mâna stângă, strâmbându-mi coiful. L-am îndreptat cu mâna.

— N-o să păţesc nimic, l-am liniştit.

M-am liniştit pe mine.

— Eşti gata? mă întrebă Automedon.

M-am uitat ultima dată la Ahile, cum stătea lângă car, părând aproape oropsit. I-am întins mâna şi mi-o strânse.

— Ai grijă, îmi zise.

— O să am.

Mai erau şi altele de zis, dar de astă dată am tăcut amândoi. Aveau să mai fie destule prilejuri de discuţii, diseară, mâine şi în toate zilele ce vor urma. Îmi dădu drumul la mână. M-am întors spre Automedon.

— Sunt gata, i-am zis.

Carul se puse în mişcare, mânat de Automedon spre nisipul bătătorit de lângă apă. Am simţit când am ajuns acolo, roţile se învârtiră mai iute, carul prinse să meargă lin. Ne-am întors spre corăbii, luând viteză. Simţeam cum vântul îmi biciuie creasta coifului şi ştiam că părul de cal îmi flutură în spate. Am înălţat lăncile.

Automedon se ghemui, pentru ca oamenii să mă vadă mai întâi pe mine. Nisipul ţâşnea de sub roţile ce-l frământau şi mirmidonii îşi zăngăneau armurile în spate. Începusem să gâfâi şi strângeam lăncile atât de tare în mâini, că mă dureau degetele. Am gonit pe lângă

corturile pustii ale lui Idomeneu şi Diomede, acolo unde plaja făcea un cot. Începură în sfârşit să se vadă primele pâlcuri de oşteni. N-am apucat să le zăresc chipurile, însă le-am auzit strigătele de

 275 

recunoaştere şi bucurie. „Ahile! E Ahile!” Simţeam o bucurie aprigă şi năvalnică. „Planul meu dă roade.”