— Te-ai gândit vreodată să devii tată? l-am întrebat.
Stătea cu ochii închişi, însă nu dormea.
— Sunt deja tată, îmi răspunse.
Mă cutremuram de câte ori îmi aminteam. Pruncul pe care-l avea
227
cu Deidameia. Un băiat, îi dăduse Thetis de veste, îl chema Neoptolemos. „Războiul cel Nou.” I se mai zicea Pirrhu, de la pletele ca focul. Mă simţeam tulburat când mă gândeam la el – bucăţică
ruptă din Ahile, colindând prin lume.
— Îţi seamănă? îl întrebasem odată pe Ahile.
— N-am întrebat, îmi răspunsese el ridicând din umeri.
— Ai vrea să-l vezi?
— Mai bine îl creşte mama, îmi zisese clătinând din cap. O să-i fie mai bine cu ea.
Eu nu credeam asta, însă nu era potrivit să i-o zic atunci. Am aşteptat să mă întrebe dacă vreau un copil. Însă nu mă întrebă nimic, iar răsuflarea îi era tot mai adâncă. Adormea mereu înaintea mea.
— Ahile?
— Mmm?
— Îţi place Briseis?
Se încruntă, cu ochii încă închişi.
— Dacă-mi place?
— Dacă ţi-e pe plac, am zis. Ştii tu.
Deschise ochii, mai treaz decât mă aşteptasem.
— Ce legătură are cu copiii?
— N-are legătură.
Însă era limpede că minţeam.
— Îşi doreşte un copil?
— Poate, am răspuns.
— Cu mine? întrebă el.
— Nu, i-am zis.
— Bun, spuse el şi pleoapele i se lăsară la loc.
Trecu ceva vreme şi mi se părea că adormise. Însă apoi grăi:
— Cu tine. Cu tine-şi doreşte să aibă un copil.
I-am răspuns prin tăcere. Se ridică în capul oaselor şi pătura îi căzu de pe piept.
— E însărcinată?
În glas i se simţea o încordare pe care nu i-o cunoşteam.
— Nu, am răspuns.
Mă străpunse cu privirea, cercetând să afle răspunsuri în ochii mei.
— Tu îţi doreşti? mă întrebă.
228
Vedeam pe chipul lui că în el se duce o luptă. Gelozia nu-i stătea deloc în fire. Îl durea, însă nu ştia cum s-o spună. Deodată m-am simţit crud că adusesem vorba despre asta.
— Nu, am zis. Nu cred. Nu.
— Dacă ţi-ai dori, ar fi în regulă.
