Vine mama lui. O aud – sunet de valuri ce se sparg de ţărm. Dacă

şi în viaţă îi stârneam dezgustul, acum e şi mai rău, când îmi găseşte leşul în braţele fiului său.

— E mort, spune ea cu glasu-i monoton.

— Hector e mort, răspunde el. Mâine.

— Nu ai platoşă.

— N-am nevoie, spune el printre dinţi, abia reuşind să vorbească.

Se întinde, palidă şi rece, să-i ia palmele de pe mine.

— Şi-a făcut-o cu mâna lui, îi zice ea.

— Nu m-atinge!

Ea se dă înapoi, privindu-l cum mă strânge în braţe.

— Am să-ţi aduc platoşă, îi spune.

Şi tot aşa: pânza cortului se dă de-o parte, apare un chip şovăielnic.

Foinix sau Automedon sau Machaon. Într-un târziu, Odiseu.

— A venit Agamemnon să te vadă şi să-ţi înapoieze fata.

Ahile nu-i spune: „S-a întors deja.” Poate nici nu ştie.

Cei doi se înfruntă în lumina pâlpâitoare a focului. Agamemnon îşi drege glasul.

 284 

— E vremea să uităm cearta dintre noi. Am venit să-ţi aduc fata, Ahile, teafără şi nevătămată.

Se opreşte, de parcă s-ar aştepta la un potop de mulţumiri. Nu există decât tăcerea.

— Cu adevărat parcă ne-a luat un zeu minţile să ne sfădim în aşa hal. Dar acum s-a terminat şi suntem iarăşi aliaţi.

Ultima frază o spune în gura mare, să-l audă oştenii care privesc.

Ahile nu răspunde. Îşi închipuie cum îl omoară pe Hector. Numai aşa e-n stare să îndure. Agamemnon şovăie.

— Prinţe Ahile, am auzit că mâine vei lupta?

— Da.

Răspunsul vine atât de brusc, încât tresar toţi.

— Prea bine, prea bine. Agamemnon face o pauză. Şi o să lupţi şi după aceea?

— Dacă doreşti, răspunde Ahile. Nu-mi pasă. N-o s-o mai duc mult.

Oştenii fac schimb de priviri. Agamemnon se dezmeticeşte.

— Bun. Atunci ne-am lămurit. Dă să plece, se opreşte. M-am întristat să aud de moartea lui Patrocle. A luptat vitejeşte azi. Ai auzit că l-a ucis pe Sarpedon?

Ahile îşi ridică ochii. Sunt înroşiţi şi morţi.

— Mai bine vă lăsa pe toţi să muriţi.

Agamemnon e prea stupefiat ca să răspundă. Odiseu vine şi rupe tăcerea.

— Te lăsăm să jeleşti, prinţe.

Briseis îngenunchează lângă trupul meu. A adus apă şi o cârpă, mă

spală de sânge şi ţărână. Mâinile îi sunt blânde, de parcă ar spăla un prunc, nu un leş. Ahile dă la o parte pânza cortului şi ochii li se întâlnesc pe deasupra corpului meu.

— Pleacă de lângă el, îi porunceşte Ahile.

— Aproape am terminat. Nu merită să zacă în mizerie.

— Nu vreau să te atingi de el.

Ochii ei sunt mânioşi şi înlăcrimaţi.

— Crezi că numai tu l-ai iubit?

— Afară. Afară!

 285 

— Ţii la el mai mult acum că a murit decât când trăia, spune ea cu amărăciune şi jale. Cum ai putut să-l laşi să plece? Ştiai că nu se pricepe să lupte!

Ahile urlă şi face praf un vas.

— Afară!

Briseis nici nu clipeşte.

— Omoară-mă. N-o să-l aducă înapoi. Făcea cât zece de-alde tine.