— Ce vrei?

Lasă trupul lui Hector să se prăvălească la uşă. În obrajii ei sunt pete de culoare, ca sânge vărsat pe marmură.

— Trebuie să încetezi. Apollo e mânios. Vrea să se răzbune pe tine.

— N-are decât.

Îngenunchează şi-mi netezeşte părul de pe frunte. Sunt învelit în pături, ca să înăbuşe mirosul.

— Ahile. Se duce la el şi-l apucă de bărbie. Ascultă-mă. Mergi prea departe. N-o să te pot apăra de el.

El îşi smuceşte capul şi-şi dezgoleşte dinţii.

— Nici n-am nevoie.

Pielea ei este mai lividă decât am văzut-o vreodată.

— Nu fi prost. Doar mulţumită puterii mele…

— Ce mai contează? îi taie el vorba, mârâind. El este mort. Poţi să-l aduci înapoi?

— Nu, spune ea. Nu există nicio cale.

Ahile se ridică în picioare.

— Crezi că nu văd cum te veseleşti? Ştiu cât l-ai urât, întotdeauna l-ai urât! Dacă nu mergeai la Zeus, acum ar fi fost viu!

— E muritor, spune ea. Muritorii mor.

— Eu sunt muritor! urlă Ahile. La ce bun să fii zeu, dacă nu poţi face asta? La ce eşti bună tu?

— Ştiu că eşti muritor, zice ea, înşirând fiecare cuvânt rece, ca bucăţele într-un mozaic. Eu o ştiu mai bine decât oricine. Te-am lăsat prea mult pe Pelion. Te-a nenorocit. Arată scurt spre veşmintele lui rupte, spre chipul pătat de lacrimi. Acesta nu e fiul meu.

Pieptul lui se coboară şi se ridică iute.

— Atunci cine este el, mamă? Nu sunt destul de faimos? L-am omorât pe Hector. Pe cine să mai omor? Trimite-mi-i şi o să-i omor pe toţi!

— Te porţi copilăreşte, spune ea strâmbându-se. La doisprezece ani, Pirrhu e mai bărbat decât tine.

— Pirrhu!

Cuvântul se aude ca un icnet.

 291 

— Pirrhu va veni şi Troia va cădea. Cetatea nu va fi cucerită fără el, aşa spun Parcele.

Chipul îi străluceşte. Ahile se uită ţintă la ea.

— Tu îl vei aduce aici?

— El e următorul Aristos Achaion.

— Încă n-am murit.

— Eşti ca mort, spune ea biciuindu-l cu vorbele. Ştii câte-am îndurat pentru gloria ta? Iar acum vrei să distrugi totul? Şi pentru ce?

Arată spre leşul meu intrat în putrefacţie cu o strâmbătură

dezgustată. Am terminat. Nu mai am cum să te salvez.

Ochii negri par să i se micşoreze, ca aştri pe moarte.

— Mă bucur că e mort, spune ea.

E ultimul lucru pe care i-l va mai spune vreodată.

 292 

Capitolul 32

În tăria nopţii, când până şi câinii turbaţi dorm şi cucuvelele tac, un bătrân vine la cortul nostru. E murdar, cu veşmintele rupte şi părul mânjit de cenuşă şi ţărână. Mantia îi e udă, căci a înotat în râu.

Însă când grăieşte, ochii îi sunt limpezi.

— Am venit să-mi iau fiul, spune el.

Regele Troiei străbate cortul şi îngenunchează la picioarele lui Ahile. Îşi lasă în jos capul cărunt.

— Vrei să asculţi ruga unui tată, prea puternice prinţ din Ftia, cel mai vrednic dintre ahei?

Ahile se uită ca vrăjit la umerii bărbatului. Tremură de bătrâneţe, gârboviţi de poverile durerii. Zămislise cincizeci de fii, dar nu-i mai rămaseră decât o mână.

— Te ascult, spune el.

— Zeii să te binecuvânteze pentru bunătatea ta, îi urează Priam.

Palmele-i sunt reci pe pielea fierbinte a lui Ahile. Am venit de departe în noaptea asta cu speranţă-n suflet. Îl trece fără să vrea un fior, de la frigul nopţii şi hainele ude. Mă ierţi că vin în faţa ta atât de ponosit.

Vorbele lui par să-l trezească puţin pe Ahile.

— Nu sta în genunchi, spune el. Lasă-mă să-ţi aduc mâncare şi băutură.

Îi întinde mâna şi-l ajută pe bătrânul rege să se ridice. Îi aduce o mantie uscată, pernele moi care-i plac cel mai mult lui Foinix şi-i toarnă vin. Pe lângă pielea gârbovită şi paşii înceţi ai lui Priam, el pare dintr-odată foarte tânăr.

— Mulţumesc că mă primeşti atât de bine, zice Priam. Vorbeşte rar, cu accent puternic, însă ştie bine greceşte. Am auzit că eşti un bărbat mărinimos şi de mărinimia ta mă agăţ şi eu. Suntem duşmani, însă se ştie că n-ai fost niciodată crud la suflet. Te implor să-mi înapoiezi trupul fiului meu ca să-l îngropăm, pentru ca sufletul lui să

nu rătăcească pierdut.