— Unde stătea tatăl meu?

Idomeneu se aşezase acolo. Se ridică.

— Aici.

Pirrhu îl cercetează din ochi pe regele Cretei.

— Îţi iert îngâmfarea. Nu ştiai că vin. Se aşază. Rege din Micene, rege din Sparta, îi salută cu o înclinare abia văzută din cap. Mă pun în slujba oştii voastre.

Chipul lui Agamemnon este prins între neîncredere şi neplăcere.

Crezuse c-a scăpat de Ahile. Iar băiatul se poartă ciudat, neliniştitor.

— Nu pari destul de vârstnic.

Doisprezece ani. Are doisprezece ani.

— Am locuit cu zeii mării, spune el. Am băut nectarul lor şi m-am hrănit cu ambrozie. Vin acum să câştig războiul vostru. Parcele au spus că fără mine Troia nu va cădea.

— Poftim?

Agamemnon este îngrozit.

— Dacă-i aşa, ne bucurăm să te avem printre noi, spune Menelau.

 299 

Tocmai vorbeam despre mormântul tatălui tău, unde să-l înălţăm.

— Pe deal, spune Odiseu.

— Un loc numai bun pentru ei, încuviinţează Menelau.

— Pentru ei?

— Tatăl tău şi tovarăşul său, Patrocle.

— Şi de ce să-l îngropăm pe bărbatul acela lângă Aristos Achaion?

Aerul e apăsător. Toţi aşteaptă să vadă ce va răspunde Menelau.

— A fost dorinţa tatălui tău, prinţe Neoptolemos, ca cenuşa să le fie îngropată laolaltă. Nu putem să-l îngropăm pe unul fără celălalt.

Pirrhu îşi ridică bărbia ascuţită.

— Sclavul nu-şi are locul în mormântul stăpânului. Dacă cenuşa le este amestecată, nu avem ce face, însă n-o să îngădui ca faima tatălui meu să pălească. Mormântul i se cuvine doar lui.

Nu lăsaţi să se întâmple asta. Nu mă lăsaţi aici fără el.

Regii se uită unul la altul.

— Prea bine, spune Agamemnon. Fie cum zici.

Sunt aer şi gând, şi nu pot să fac nimic.

Cu cât e monumentul mai mare, cu atât e omul mai mare. Piatra de mormânt pe care o taie aheii e uriaşă, albă, se înalţă spre cer. Pe ea scrie A H I L E. Îi va ţine locul şi le va spune tuturor trecătorilor: a trăit şi a murit şi trăieşte iarăşi în amintire.

Stindardele lui Pirrhu poartă emblema Skirosului, regatul mamei sale, nu al Ftiei. Şi oştenii lui tot de pe Skiros sunt. Automedon înşiruie credincios mirmidonii şi femeile să-l întâmpine. Ei îl privesc cum se apropie pe ţărm, cu oştirea sa nouă, sclipitoare, şi pletele roşu-aurii ca o flacără pe albastrul cerului.

— Sunt fiul lui Ahile, le spune. Voi sunteţi moştenirea mea, dreptul meu din naştere. Acum îmi veţi fi credincioşi mie.

Ia la ochi o femeie ce stă cu privirea plecată şi mâinile împreunate.

Se duce la ea şi-i saltă bărbia în mână.

— Cum te numeşti?

— Briseis.

— Am auzit de tine, spune el. Din pricina ta n-a mai vrut tata să

lupte.

 300 

Seara îşi trimite străjerii s-o aducă. Ei o ţin de braţe în vreme ce o duc la cort. Ea ţine capul plecat în supunere şi nu se împotriveşte.

Pânza cortului se dă deoparte şi e împinsă înăuntru. Pirrhu stă

tolănit pe un scaun, cu un picior atârnându-i în voie. Poate şi Ahile stătuse pe vremuri astfel. Însă ochii nu-i erau deloc aşa, pustii ca adâncurile fără fund ale unei mări negre, unde nu-s decât stârvuri de peşti golite de sânge.

— Stăpâne, îngenunchează ea.

— Tatăl meu s-a rupt de oştire de dragul tău. Pesemne erai o roabă

tare pricepută-n pat.

Ochii lui Briseis sunt mai negri şi mai tăinuiţi ca oricând.

— Sunt onorată de spusele tale, stăpâne, însă nu cred că de dragul meu a refuzat să lupte.

— De ce atunci? După părerea ta de roabă? întreabă el ridicând din sprânceană.

Este îngrozitor să vezi cum îi vorbeşte. E ca un şarpe ce nu ştii când o să atace.