pământul, până la cealaltă faţă a lumii.
— Trebuie să facem ceva, i-am zis. Putem s-o ascundem undeva.
În pădure sau…
— O să plătească chiar acum, răspunse Ahile şi în glas îi răsuna un triumf feroce. N-are decât să vină după ea. Singur s-a condamnat.
— Cum adică?
— Trebuie să vorbesc cu mama.
Dădu să iasă din cort. L-am prins de braţ.
— Nu-i timp. Până te întorci, au şi luat-o. Trebuie să facem ceva în clipa asta!
Se întoarse spre mine. Ochii îi arătau ciudat, cu pupilele uriaşe, negre, înghiţindu-i parcă tot chipul. Părea să privească undeva foarte
240
departe.
— Ce tot spui?
— Briseis, am zis privindu-l lung.
Mă privi la rându-i. Nu-i puteam desluşi simţămintele din ochi.
— N-am ce face, răspunse într-un târziu. Dacă asta-i calea aleasă
de Agamemnon, el trebuie să îndure toate consecinţele.
Mă simţeam de parcă mă prăvălisem în adâncurile mării cu bolovani atârnaţi de picioare.
— Doar n-o să-l laşi s-o ia.
Îşi întoarse faţa, ferindu-şi ochii de mine.
— El a ales. Eu i-am zis ce se va-ntâmpla.
— Ştii ce-o să-i facă.
— El a ales, repetă Ahile. Vrea să-mi răpească onoarea? Vrea să mă
pedepsească? N-are decât.
În ochi îi strălucea o lumină lăuntrică.
— Nu vrei s-o ajuţi?
— Nu pot să fac nimic, spuse el hotărât.
Mă cuprinsese o ameţeală, ca şi cum eram beat. Nu eram în stare nici să vorbesc, nici să gândesc. Nu mă mai mâniasem niciodată pe el; nu ştiam cum s-o fac.
— Ea este una de-a noastră. Cum poţi să-l laşi s-o ia? Unde-ţi e onoarea? Cum poţi să-l laşi s-o necinstească?
Apoi am înţeles dintr-odată. M-a cuprins greaţa. Am pornit spre uşă.
— Unde te duci? mă întrebă.
— Trebuie s-o previn, am spus cu glas răguşit şi sălbatic. Are dreptul să afle ce-ai ales pentru ea.
Stau în faţa cortului ei. E mic, acoperit de piei maronii, retras faţă
de celelalte.
— Briseis, îmi aud glasul.
— Intră! mă pofteşte cu voce caldă şi bucuroasă.
Nu am apucat să stăm de vorbă de când a izbucnit ciuma, în afară
de strictul necesar.
Stă pe un scaun, cu mojarul şi pistilul în poală. Miroase puternic a nucşoară. Îmi zâmbeşte.
241
