asculte de nimic. Îl văd cum se smulge din mâinile fraţilor mai mari şi sare în carul său de luptă. Goneşte aplecat în faţă, ca un ogar lăsat liber, căutând răzbunare.

Coada lăncii i se opinteşte în pieptul care abia începea să se mărească, odată cu vârsta. El se prăbuşeşte cu hăţurile încă în mână şi caii speriaţi o iau la galop, târându-l după ei. Vârful lăncii cade cu clinchet pe pietre, scriind în colb cu unghia sa de bronz.

În cele din urmă, se eliberează şi se ridică, cu picioarele şi spinarea julite şi pline de praf. Îl înfruntă pe bărbatul mai vârstnic, care se înalţă în faţa lui; umbra ce bântuie pe câmpul de luptă, chipul fioros ce omoară, cu gesturi ostenite, om după om. După câte văd, n-are nicio şansă, cu ochii lui strălucitori şi bărbia sumeţită dârz. Vârful se înfige în nodul cel moale al gâtului şi sângele curge precum cerneala, a cărei culoare pare să se întindă în amurgul ce mă înconjoară.

Băiatul se prăbuşeşte.

Între zidurile Troiei, mâini grăbite leagă iute o coardă de arc. Este aleasă o săgeată şi picioare princiare urcă în goană scările spre un turn înclinat deasupra unui câmp de bătălie presărat cu morţi şi muribunzi. Acolo unde aşteaptă un zeu.

Paris găseşte uşor ţinta. Bărbatul se mişcă încet, ca un leu rănit şi bolnav, însă pe care-l însemnează fără greş pletele aurii. Paris îşi

 296 

potriveşte săgeata.

— Unde să ţintesc? Am auzit că-i invulnerabil. Doar dacă…

— El este un om, spune Apollo, nu un zeu. Dacă-l nimereşti, va muri.

Paris ţinteşte. Zeul îşi pune degetul pe penele săgeţii. Apoi suflă

uşor – ca pentru a spulbera o păpădie sau pentru a împinge o corabie de jucărie pe apă. Iar săgeata zboară drept şi fără sunet, desenând o boltă coborâtoare spre spinarea lui Ahile.

Ahile aude bâzâitul slab pe care-l stârneşte în zbor cu o clipă

înainte să-l lovească. Întoarce niţel capul, ca pentru a o privi cum se apropie. Închide ochii şi simte cum vârful îi pătrunde în piele, despicând muşchiul gros şi străpungând carnea caldă până în căuşul coastelor. Acolo îi dibuie în sfârşit inima. Sângele curge între omoplaţi, întunecat şi gros ca uleiul. Când chipul i se izbeşte de pământ, Ahile zâmbeşte.

 297 

Capitolul 33

Nereidele vin să ia trupul, târându-şi în urmă mantiile din spumă

de mare. Îl spală cu ulei de trandafir şi nectar şi-i împletesc flori în pletele aurii. Mirmidonii îi clădesc un rug şi e aşezat deasupra.

Nimfele îl plâng în vreme ce flăcările îl mistuie. Trupul lui frumos pierdut în oase şi cenuşă.

Însă mulţi nu plâng. Briseis, care priveşte până se sting ultimii tăciuni. Thetis, cu spatele drept, pletele negre desfăcute, şerpuind în vânt. Bărbaţii, oşteni de rând şi regi. Stau adunaţi mai la o parte, temându-se de jelitul ascuţit al nimfelor şi de ochii lui Thetis, ce fulgeră năprasnic. Aiax mai că izbucneşte în lacrimi, cu piciorul în bandaje, aproape vindecat. Însă poate se gândeşte doar la înaintarea în rang pe care-a aşteptat-o atâta.

Rugul se stinge singur. Dacă cineva nu strânge iute cenuşa, se va risipi în vânt, însă Thetis, care are această datorie, nu se mişcă din loc. Într-un sfârşit, Odiseu e trimis să stea de vorbă cu ea.

Îngenunchează.

— Zeiţă, vrem să ştim ce doreşti. Să strângem noi cenuşa?

Ea se întoarce să-l privească. Poate că în ochi i se citeşte durerea, poate nu. N-ai cum să-ţi dai seama.

— Strângeţi-o. Îngropaţi-i. Eu am făcut tot ce-am dorit să fac.

Odiseu înclină capul.

— Mărită Thetis, fiul tău a dorit ca cenuşa să-i fie pusă…

— Ştiu ce-a dorit. Faceţi cum vreţi. Nu-i grija mea.

Slujnice sunt trimise să strângă cenuşa şi o duc la urna de aur unde odihnesc eu. O să-i simt cenuşa căzând pe mine? Mă gândesc la fulgii de pe Muntele Pelion, reci pe obrajii noştri rumeni. Dorul după el mă

pustieşte, ca foamea. Sufletul lui aşteaptă undeva, însă nu pot ajunge la el. Îngropaţi-ne şi scrieţi-ne numele deasupra. Lăsaţi-ne liberi.

Cenuşa lui se aşterne peste a mea şi nu simt nimic.

Agamemnon întruneşte sfatul să discute ce mormânt să înalţe.

— Ar trebui să-l săpăm pe câmpul unde a căzut, spune Nestor.

 298 

Machaon clatină din cap.

— E mai la îndemână pe plajă, lângă agora.

— Asta ne lipseşte. Să ne împiedicăm de el în fiecare zi, spune Diomede.

— Pe colină, propune Odiseu. Pe culmea de lângă tabăra lor.

Oriunde, oriunde, oriunde.

— Am venit să iau locul tatei.

Glasul limpede spintecă încăperea. Regii întorc capul spre pânza de la intrarea cortului. În prag stă un băiat. Are părul roşu, precum pojghiţa de pe tăciuni, e frumos, dar rece, ca o dimineaţă de iarnă.

Doar un neghiob nu ar şti despre ce tată vorbeşte. E întipărit în fiecare trăsătură de pe chipul său, atât de limpede, că-mi vine să

plâng. Doar bărbia este altfel, foarte ascuţită, ca a mamei sale.

— Sunt fiul lui Ahile, dă de veste.

Regii se uită lung. Cei mai mulţi nici nu ştiau că Ahile avea un copil. Doar Odiseu găseşte ce să spună.

— Am putea şti cum îl cheamă pe fiul lui Ahile?

— Mă numesc Neoptolemos, mi se mai spune şi Pirrhu.

„Foc.” Însă nu aduce deloc cu focul, în afară de păr.