Agamemnon dădu iute răspunsul. Niciodată nu putea să dea înapoi în faţa unei mulţimi. Niciodată.
— Nu mă tem de tine. A mea va fi. Se întoarse spre micenienii săi.
238
Aduceţi fata.
În jur vedeam chipurile uluite ale regilor. Briseis era un trofeu de război, întruchiparea onoarei lui Ahile. Dacă i-o lua, Agamemnon refuza să-i recunoască lui Ahile valoarea deplină ca războinic. Oştenii mormăiau între ei şi speram să se împotrivească. Însă nimeni nu spuse nimic.
Întrucât stătea cu spatele, Agamemnon nu zări cum Ahile duse mâna la sabie. Mi se tăie răsuflarea. Ştiam că era în stare de una ca asta: să-şi înfigă dintr-o lovitură tăişul în inima laşă a lui Agamemnon. Am văzut pe chipul lui că în el se dă o luptă. Nici acum nu ştiu de ce se opri – poate îşi dorea pentru rege o pedeapsă mai grea decât moartea.
— Agamemnon, spuse el.
Am tresărit auzindu-i asprimea din glas. Când regele se întoarse, Ahile îşi înfipse degetul în pieptul lui. Măritul rege nu-şi putu înfrâna un icnet mirat.
— De la aceste vorbe ale tale vi se va trage moartea, ţie şi oştenilor tăi. Nu voi mai lupta pentru tine. Fără mine, oştirea ta va fi biruită.
Hector o să-ţi facă oasele praf şi pulbere însângerată, iar eu o să
privesc doar şi o să râd. O să vii să cerşeşti mila şi n-o s-o primeşti.
Toţi vor muri, Agamemnon, din pricina faptelor tale de azi.
Slobozi un scuipat mare şi umed între picioarele lui Agamemnon.
Apoi ajunse lângă mine şi nu se opri, aşa că m-am întors ameţit şi m-am luat după el, auzindu-i pe mirmidoni în spatele meu, sute de oameni care-şi făceau loc prin mulţime, luând-o ca un iureş spre corturile lor.
Paşii puternici îl purtară iute pe ţărm. Mânia îi era arzătoare, ca o vâlvătaie pornită sub piele. Avea muşchii atât de încordaţi, că-mi era şi frică să-l ating ca să nu plesnească precum corzile unui arc. Nu se opri când am ajuns în tabără. Nu se întoarse să le vorbească oştenilor.
Înşfăcă pânza ce acoperea intrarea în cortul nostru şi o smulse din calea lui.
Gura îi era schimonosită, hidoasă şi încordată ca niciodată.
Privirea-i era nebunească.
— Îl omor, jură el. Îl omor.
239
Înşfăcă o lance şi o rupse în două, împroşcând cu aşchii, bucăţile căzură pe podea.
— Era să-l omor pe loc, spuse. Aşa ar fi trebuit. Cum îndrăzneşte?
Azvârli cât colo un urcior, care se sparse de un scaun. Laşii! I-ai văzut cum îşi muşcau buzele şi nu cutezau să vorbească? Sper să le ia toate prăzile. Sper să-i mănânce pe toţi de vii.
Un glas şovăitor se auzi de afară.
— Ahile?
— Intră, mârâi Ahile.
— Iertare dacă supăr, se poticni Automedon, cu răsuflarea tăiată.
Foinix mi-a spus să rămân, ca s-ascult ce se mai vorbeşte şi să-ţi spun ce s-a-ntâmplat.
— Şi? i-o tăie Ahile.
Automedon tresări.
— Agamemnon a-ntrebat de ce mai e Hector în viaţă. A spus că n-au nevoie de tine. Că pesemne nu eşti… ceea ce pretinzi.
Încă o coadă de lance se sfărâmă între degetele lui Ahile.
Automedon înghiţi un nod uriaş.
— Ei vin acum s-o ia pe Briseis.
Ahile stătea cu spatele la mine şi nu-i vedeam chipul.
— Pleacă, îi porunci vizitiului.
Automedon se retrase şi am rămas singuri.
Veneau s-o ia pe Briseis. Stăteam cu mâinile încleştate. Mă
simţeam puternic, neîndurător, de parcă picioarele-mi străpunseseră
