— Asta merită sufletul tatei.

Nu. N-o să îndrăznească.

De parcă mi-ar răspunde, Pirrhu zâmbeşte.

— Ahile e mulţumit, spune el şi-i despică beregata.

Încă mai simt pe limbă gustul de sare şi fier. A pătruns în iarba unde suntem îngropaţi şi mă sufocă. Se spune că morţii sunt însetaţi de sânge, dar nu aşa. Nu aşa.

Aheii pleacă mâine şi eu sunt disperat.

 303 

Odiseu.

Are somnul uşor, pleoapele îi flutură.

Odiseu. Ascultă-mă.

Tresare. Nici în somn nu are tihnă.

Când ai venit să-i ceri ajutorul, eu ţi-am răspuns. Nu-mi răspunzi şitu acum? Ştii ce-a însemnat el pentru mine. Ai văzut înainte chiar să neaduci aici. Pacea noastră e-n mintea ta.

— Mă ierţi că-ţi tulbur liniştea atât de târziu, prinţe Pirrhu, spune el cu zâmbetul său cel mai paşnic.

— Eu nu dorm, zice Pirrhu.

— Bună treabă. Nu-i de mirare că faci mai multe decât noi, restul.

Pirrhu îl priveşte cu ochii mijiţi; nu-şi dă seama dacă-şi bate joc de el.

— Vin? întreabă Odiseu, ridicând un burduf.

— De ce nu? Pirrhu smuceşte bărbia spre două pocaluri. Ieşi, îi porunceşte Andromacăi.

Cât ea îşi strânge hainele, Odiseu toarnă.

— Pesemne eşti mulţumit de tot ce-ai izbândit aici. Erou la nici treisprezece ani… Nu mulţi bărbaţi se pot lăuda cu una ca asta.

— Niciun alt bărbat, spune el rece. Ce doreşti?

— Mă tem că împunsătura rară a unei vinovăţii m-a mânat încoace.

— Da?

— Mâine plecăm şi lăsăm în urmă o mulţime de ahei morţi. Toţi sunt îngropaţi cum se cade, cu un nume care să le ducă amintirea.

Toţi, mai puţin unul. Nu sunt credincios, însă nu-mi place să mă

gândesc la suflete ce rătăcesc printre cei vii. Vreau să odihnesc fără să

mă chinuie vreun spirit neliniştit.

Pirrhu ascultă cu buzele trase îndărăt, în semnul lui de dispreţ

obişnuit.

— Nu pot spune că eu şi tatăl tău am fost prieteni. Însă i-am admirat iscusinţa şi l-am preţuit ca oştean. Şi într-un deceniu ajungi să cunoşti omul, chiar dacă nu vrei neapărat. Aşa că-ţi pot spune că

nu cred că el ar dori ca numele lui Patrocle să fie uitat.

Pirrhu se încordează.

 304 

— A zis el asta?

— A cerut să le fie amestecate cenuşile şi să fie îngropaţi ca unul singur. Dacă e să judecăm astfel, putem să spunem că asta şi-a dorit.

Pentru prima oară, sunt recunoscător pentru isteţimea lui.

— Eu sunt fiul lui. Eu spun ce-şi doreşte spiritul său.

— De aceea am venit la tine. Eu n-am nimic de câştigat. Sunt doar un bărbat cinstit, căruia îi place să vadă că se face dreptate.

— E drept ca faima tatălui meu să se împuţineze? Să fie pătată de un om de rând?

— Patrocle nu era om de rând. S-a născut prinţ şi a fost exilat. A slujit cu vitejie în oastea noastră şi mulţi l-au admirat. El l-a ucis pe Sarpedon, al doilea ca putere după Hector.

— În platoşa tatălui meu. Mulţumită faimei tatălui meu. El nu are niciun renume al lui.

Odiseu încuviinţează din cap.

— Adevărat, însă faima e ciudată. Unii se acoperă de glorie după

moarte, pe când alţii pălesc. Ceea ce o stirpe admiră, alta nu poate să

sufere. Îşi desface mâinile late. N-avem cum şti cine va supravieţui măcelului memoriei. Zâmbeşte. Cine ştie? Poate chiar şi eu voi fi faimos într-o zi. Poate mai faimos decât tine.

— Mă îndoiesc.

— N-avem de unde să ştim, ridică Odiseu din umeri. Suntem doar muritori, torţe ce se sting repede. Cei ce vin după noi pot să ne ridice sau să ne coboare după poftă. Patrocle ar putea să se înalţe cândva în viitor.

— Ba nu.

— Atunci ar fi o faptă bună. O dovadă de milostenie şi evlavie. Ca să-ţi cinsteşti tatăl şi să laşi un mort să-şi găsească odihna.