— Îmi pare rău, şoptesc.
Nu spune că e în regulă, pentru că nu e. Se înclină spre mine şi-i simt răsuflarea dulce şi caldă. Îşi lipeşte uşor buzele de ale mele. Apoi trece pe lângă mine şi dusă e.
Taltibiu se pune la dreapta şi Euribate la stânga ei. Îşi afundă – fără
blândeţe – degetele în braţul ei. O împing în faţă, dornici să scape de noi. Ea nu are de ales – dacă nu se mişcă, o să se prăvale. Îşi întoarce capul să ne privească şi-mi vine să mă frâng când îi văd speranţa nebunească din ochi. Mă uit ţintă la Ahile, vreau să-şi înalţe privirea, să se răzgândească. Nu o face.
Ei părăsesc tabăra în pas iute. După o vreme, cu greu îi mai
244
desluşesc printre siluetele întunecate ce mişună pe ţărm, care mănâncă, se plimbă, bârfesc cu însufleţire despre sfada celor doi regi.
Mânia mă cuprinde ca un foc de pădure.
— Cum poţi să renunţi la ea? îl întreb printre dinţii încleştaţi.
Chipul îi e golit de expresie, străin, ca o limbă necunoscută, de nepătruns.
— Trebuie să vorbesc cu mama, spune el.
— Du-te atunci, mârâi.
Îl privesc cum se îndepărtează. Îmi simt măruntaiele prefăcute în cenuşă, iar palmele mă dor, acolo unde mi-am înfipt unghiile în piele.
„Nu-l cunosc pe omul acesta”, îmi spun. Nu l-am mai văzut. Îmi stârneşte o mânie fierbinte ca sângele. N-o să-l iert în veci. Îmi închipui cum dărâm cortul nostru, fac ţăndări lira, îmi înfig cuţitul în pântece şi-mi dau duhul într-o baltă de sânge. Vreau să-i văd chipul sfâşiat de durere şi păreri de rău. Vreau să fac pulbere masca de piatră
care s-a aşternut peste băiatul pe care-l cunoşteam. A dat-o pe mâna lui Agamemnon, ştiind prea bine ce se va întâmpla.
Acum se aşteaptă să stau cu mâinile-n sân, neputincios şi supus.
N-am ce să-i ofer lui Agamemnon ca s-o ţină teafără. N-am cu ce să-l cumpăr şi nu mă pot milogi de el. Regele din Micene a aşteptat prea mult triumful acesta. N-o să renunţe la ea. Îmi aminteşte de un lup ce-şi păzeşte osul. Pe Muntele Pelion erau asemenea lupi, care atacau oameni dacă erau prea flămânzi. „Dacă se ia vreunul după voi”, ne spusese Chiron, „trebuie să-i daţi ceva ce-şi doreşte mai mult decât doreşte carnea voastră.”
Agamemnon nu doreşte decât un singur lucru mai mult decât pe Briseis. Îmi smulg pumnalul de la brâu. Nu mi-a plăcut niciodată
sângele, însă acum nu mai am ce face.
Străjerii mă văd prea târziu şi sunt prea uimiţi ca să ridice armele.
Unul are prezenţa de spirit să mă înşface, însă îmi înfig unghiile în braţul lui şi-mi dă drumul. Feţele buimace le rămân prostite. Nu sunt eu doar micul iepuraş preferat al lui Ahile? Dac-aş fi războinic, s-ar lupta cu mine, însă nu sunt. Până se gândesc că ar trebui să mă
oprească, eu deja sunt în cort.
Mai întâi o văd pe Briseis. Stă cu mâinile legate, ghemuită într-un
245
colţ. Agamemnon este cu spatele la intrare şi-i vorbeşte.
Se întoarce, enervat de întrerupere. Însă când dă cu ochii de mine, chipul îi străluceşte triumfător. Am venit să mă milogesc de el, asta crede. Am venit să-i implor mila, ca trimis al lui Ahile. Sau poate o să
spumeg neputincios de furie şi se va veseli.
Ridic pumnalul şi Agamemnon face ochii mari. Îşi duce mâna spre propriul pumnal şi dă să cheme straja. Nu apucă să spună nimic. Îmi trec tăişul pumnalului peste încheietura stângă. Spintecă pielea, dar nu destul de adânc. Tai iarăşi, şi de astă dată nimeresc vena. Sângele ţâşneşte în cortul îngust. O aud pe Briseis scoţând un ţipăt de groază.
Chipul lui Agamemnon e plin de stropi de sânge.
— Jur că vestea pe care o aduc e adevărul, spun. Jur pe sângele meu.
Agamemnon e descumpănit. Sângele şi jurământul îi forţează
mâna; întotdeauna a fost superstiţios.
— Bine, spune sec, încercând să rămână demn, spune vestea.
Simt cum sângele mi se scurge din încheietură, însă nu încerc să-l opresc.
— Eşti în primejdie de moarte, îi spun.
— Mă ameninţi? mă întreabă el cu dispreţ. De-asta te-a trimis la mine?
— Nu. Nu m-a trimis el.
Mijeşte ochii şi îl văd storcându-şi mintea, ca să pună lucrurile cap la cap.
— Desigur că s-a învoit să vii la mine.
