— Ai ales-o pe ea, îmi spune. Împotriva mea.
— Împotriva mândriei tale.
„Hybris” – aşa i-am zis. Aşa numeam trufia strigătoare la cer, cruzimea şi mânia uriaşă, ca zeii de hâdă.
Îşi încleştează pumnii. Poate acum se va năpusti asupră-mi.
— Viaţa mea e renumele meu, îmi spune, suflând greu. E tot ce am. Nu mai am mult de trăit. Nu pot nădăjdui să dăinui decât în amintire. Înghite un nod mare. Ştii prea bine. L-ai lăsa pe Agamemnon să mi-o distrugă? L-ai ajuta să mi-o răpească?
— Nu, îi răspund, însă vreau ca amintirea să fie demnă de omul viu. Vreau să fii tu însuţi, nu un tiran faimos pentru cruzimea lui. Îl poţi face pe Agamemnon să plătească şi altfel. O să reuşim noi. Jur să
te ajut. Însă nu aşa. De dragul gloriei, nu merită să faci ce-ai făcut azi.
Se întoarce din nou şi rămâne în tăcere. Mă uit la spatele lui mut.
Îmi întipăresc în minte fiecare încreţitură a tunicii, fiecare grăunte de sare aproape uscată şi fiecare fir de nisip lipit de pielea lui.
Când vorbeşte în sfârşit, glasul îi sună ostenit şi învins. Nici el nu ştie cum să se mânie pe mine. Suntem ca două bucăţi de lemn ude, care nu iau foc.
— Ai reuşit atunci? Va rămâne teafără? Aşa e pesemne, altfel nu te-ai fi întors.
— Da, va rămâne teafără.
Răsuflă obosit.
— Eşti mai vrednic decât mine.
Un început de speranţă. Ne-am rănit unui pe celălalt, dar nu letal.
Briseis n-o să fie vătămată, Ahile o să-şi amintească cine este el de fapt, iar încheietura mea o să se vindece. Timpul se va scurge mai departe, clipă după clipă.
— Nu, îi spun. Mă ridic şi mă duc la el. Îmi pun mâna pe pielea lui caldă. Nu-i adevărat. Azi ţi-ai ieşit din fire. Iar acum te-ai întors.
Umerii i se înalţă şi coboară, când răsuflă îndelung.
— Nu spune asta până nu auzi ce-am mai făcut azi.
250
Capitolul 27
Pe covoarele din cortul nostru sunt trei pietricele pe care le-am adus din întâmplare sau care s-au strecurat singure. Le iau de jos.
Sunt ceva de care pot să mă ţin bine.
Oboseala începe să-i treacă, în vreme ce vorbeşte:
— Nu voi mai lupta pentru el. Mereu încearcă să-mi răpească
gloria ce mi se cuvine. Să mă pună în umbră, sub semnul îndoielii. Nu îndură să vadă pe altul mai slăvit decât el. O să se-nveţe minte. O să-i arăt cât preţuieşte oastea lui fără Aristos Achaion.
Nu spun nimic. Văd cum îl năpădeşte mânia. Parcă privesc cum se apropie o furtună, de care ştiu că n-am unde să m-adăpostesc.
— Aheii vor fi biruiţi, dacă nu mă vor avea pe mine să-i apăr. Va fi silit să se milogească, altfel va muri.
Îmi amintesc cum arăta când s-a dus să-şi vadă mama. Dezlănţuit, înflăcărat, tare ca granitul. Mi-l închipui cum se lasă în genunchi în faţa ei, cum plânge de furie, izbind cu pumnii în stâncile colţoase de pe ţărm. L-au batjocorit, îi spune. L-au făcut de ruşine. I-au terfelit renumele nemuritor.
Ea îl ascultă, cu degetele mângâind absent gâtul lung şi alb, zvelt ca de focă, şi începe să încuviinţeze. Îi vine o idee, o idee zeiască, plină de mânie răzbunătoare. I-o spune şi Ahile se potoleşte din plâns.
— O va face? întreabă Ahile mirat.
E vorba de Zeus, regele zeilor, cu fruntea încununată de nori, purtând în mână însuşi trăsnetul.
— O va face, încuviinţează Thetis. Îmi este dator.
Zeus, cel care ţine totul în balanţă, îşi va lăsa talgerele de izbelişte.
Îi va face pe ahei să piardă bătălii în şir, până vor ajunge striviţi pe malul mării, împleticindu-se în ancore şi parâme, frângând cu spinările catarge şi prore. Atunci ei vor vedea cui trebuie să se milogească.
Thetis se apleacă şi-şi sărută fiul – o stea-de-mare roşu aprins pe pometele lui. Apoi se întoarce şi se face nevăzută, pierzându-se în apă
ca un bolovan ce se cufundă până jos.
251
Las pietricelele să-mi cadă printre degete pe pământ şi ele se opresc, poate fără noimă sau poate anume aranjate, un semn sau poate o simplă întâmplare. Dacă ar fi aici Chiron, ar putea să citească
