Ea strânge buzele.

— Nu mai ai nicio amintire?

Sunt tot numai amintiri.

— Atunci vorbeşte.

 307 

Mai că refuz. Însă dorul de el e mai puternic decât ura. Vreau să

vorbesc despre ceva care nu-i nici mort, nici ceresc. Vreau ca el să

trăiască.

La început, e ciudat. M-am obişnuit să-l ţin ascuns de ea, să-l păstrez numai pentru mine. Însă amintirile se strâng ca apa de izvor, atât de iute, că nu pot să le zăgăzuiesc. Nu vin în vorbe, ci ca visele, înălţându-se ca mirosurile din pământul ud de ploaie. Spun una, spun alta. Şi tot aşa. Cum îi arăta părul în soarele de vară. Cum arăta la chip, când fugea. Ochii lui serioşi ca de bufniţă, în timpul lecţiilor.

Una, alta şi alta şi alta. Atâtea clipe de fericire ce dau năvală tot înainte.

Ea închide ochii. Pleoapele au culoarea nisipului iarna. Mă ascultă

şi-şi aminteşte şi ea.

Îşi aminteşte cum stă pe o plajă, cu pletele negre şi lungi ca o coadă de cal. Valuri cenuşii ca ardezia se sparg de stânci. Apoi mâinile unui muritor, înşfăcând-o brutal, lăsându-i vânătăi pe pielea lustruită. Nisipul care-o zgârie până la sânge şi ruperea lăuntrică.

Cum au legat-o zeii de el, după aceea.

Îşi aminteşte cum simte pruncul în trupul ei, luminându-i bezna din pântece. Îşi repetă profeţia pe care i-au dat-o cele trei bătrâne:

„Fiul tău îşi va întrece cu mult tatăl.”

Ceilalţi zei tresăriseră la auzul ei. Ştiau ce fac fiii puternici taţilor lor – trăsnetele lui Zeus încă miros a carne arsă şi a paricid. Au dat-o unui muritor, încercând să înlănţuie puterea pruncului. Să-i amestece firea de zeu cu aceea de om, să-l micşoreze.

Ea îşi pune mâna pe pântece, îl simte cum înoată acolo, înăuntru.

Sângele ei îl va face puternic.

Însă nu destul de puternic. Sunt muritor! urlă el cu faţa pătată, udă

şi pustie.

De ce nu te duci la el?

— Nu pot.

Durerea din glasul ei pare sfâşietoare.

— Nu pot să merg sub pământ.

Împărăţia subpământeană a lui Hades, cu văgăunile ei sumbre şi

 308 

cu sufletele tremurătoare, unde nu pot păşi decât morţii.

— Asta-i tot ce mi-a rămas, spune ea cu ochii încă ţintă la monument.

Veşnicie săpată în piatră.

Îl invoc pe băiatul pe care l-am cunoscut cândva. Ahile, zâmbind larg când jonglează cu smochinele. Ochii lui verzi, surâzând în ai mei.

„Prinde”, îmi spune. Ahile desenat pe cer, atârnat de o creangă

deasupra râului. Răsuflarea lui caldă, adormită, în urechea mea.

„Dacă trebuie să pleci, o să vin cu tine.” Toate temerile mele date uitării în limanul auriu al braţelor sale.

Amintirile vin una după alta. Ea ascultă cu ochii pierduţi în piatra grunjoasă. Toţi suntem acolo, zeiţa, şi muritorul, şi băiatul care era şi una, şi alta.

Soarele apune în mare, revărsându-şi culorile pe suprafaţa apei. Ea este lângă mine, tăcută în amurgul înceţoşat ce înaintează târâş.

Chipul îi este la fel de şters ca în prima dimineaţă când am văzut-o.

Stă cu braţele încrucişate pe piept, de parcă ar ţine un gând pentru ea.

I-am povestit tot. N-am cruţat-o de niciun amănunt despre vreunul dintre noi.

Privim cum lumina intră în mormântul de la apus.

— Nu l-am putut face zeu, spune ea.

Glas răguşit, plin de jale.

Dar l-ai făcut pe el.

Nu-mi răspunde multă vreme, stă doar, cu lumina muribundă a zilei strălucindu-i în ochi.

— Am făcut-o, rosteşte ea.

Mai întâi nu înţeleg. Însă apoi văd mormântul şi însemnele pe care le-a săpat în piatră. A H I L E, scrie. Şi alături: P A T R O C L E.