Mă întorc şi ies. Acum va fi teafără, îmi spun. Agamemnon se îmbuibă cu ospăţul pe care i l-am adus. Îmi rup o fâşie din tunică să-mi leg încheietura. Mă simt ameţit, însă nu ştiu dacă de la sângele vărsat sau din pricina faptei mele. Fără grabă, încep lungul drum înapoi pe plajă.
Când mă întorc, el stă în faţa cortului. Are tunica udă – a îngenuncheat în mare. Chipul îi este închis, de nedesluşit, însă pe la margini i se ghiceşte oboseala, ca o ţesătură destrămată; face casă
bună cu oboseala mea.
— Unde-ai fost?
— În tabără. Încă nu mă simt pregătit să-i spun. Ce face mama ta?
— Bine. Sângerezi.
Bandajul e îmbibat cu sânge.
— Ştiu, îi zic.
— Lasă-mă să mă uit.
Îl urmez ascultător în cort. Îmi ia braţul şi-mi desface cârpa. Aduce apă să-mi spele rana şi o oblojeşte cu pulbere de codiţa-şoricelului şi
248
miere.
— Cuţit? mă întreabă.
— Da.
Amândoi ştim că se apropie furtuna şi tragem cât putem de timp.
El îmi leagă rana cu bandaje curate. Îmi aduce vin îndoit cu apă şi mâncare. Din felul cum mă priveşte îmi dau seama că arăt bolnav şi palid.
— Nu-mi spui cine te-a rănit?
Îmi închipui că-i răspund: „Tu”. Însă e doar o copilărie.
— M-am rănit cu mâna mea.
— De ce?
— Ca să fac un jurământ.
Nu mai avem deloc de aşteptat. Îl privesc drept în faţă.
— M-am dus la Agamemnon. I-am vorbit despre planul tău.
— Ce plănuiam? mă întreabă el cu glas şters, aproape nepăsător.
— Să-i îngădui s-o necinstească pe Briseis ca să te răzbuni apoi pe el.
Auzul cuvintelor acelea rostite de mine mă cutremură mai tare decât crezusem.
El se ridică şi se întoarce niţel, ca să nu-i văd chipul. Îi citesc simţămintele în umerii şi în gâtul încordat.
— Aşadar, l-ai prevenit.
— Da.
— Ştii că dac-ar fi făcut-o, aş fi putut să-l omor, spune cu acelaşi glas golit de expresie. Sau să-l surghiunesc. Să-l silesc să renunţe la tron. Oamenii mi s-ar fi închinat ca unui zeu.
— Ştiu, spun.
Urmează o tăcere primejdioasă. Tot aştept să se dezlănţuie asupra mea. Să urle, să mă lovească. În cele din urmă, se întoarce să mă
privească în faţă.
— Siguranţa ei în schimbul onoarei mele. Eşti mulţumit de târgul pe care l-ai făcut?
— Dacă-ţi trădezi prietenii, nu-ţi mai poţi păstra onoarea.
— Ciudat să te aud vorbind tocmai pe tine de trădare.
În vorbe i se simte o durere pe care cu greu o îndur. Mă silesc să
mă gândesc la Briseis.
249
— Nu aveam de ales.
