semnele, să ne ghicească destinele. Însă nu este.
— Şi dacă n-o să vină să se milogească? îl întreb.
— Atunci va muri. Vor muri toţi. N-am să lupt, până nu vine.
Îşi saltă bărbia, pregătindu-se să-mi întâmpine mustrările. Sunt istovit. Mă doare tăietura şi-mi simt pielea scăldată într-o sudoare bolnăvicioasă. Nu spun nimic.
— M-ai auzit?
— Te-am auzit, îi zic. Vor muri ahei.
Chiron ne spusese odată că popoarele sunt cea mai prostească
născocire a muritorilor.
— Niciun om nu valorează mai mult decât altul, de oriunde-ar fi el.
— Dar dacă el ţi-e prieten? întrebase Ahile cu picioarele sprijinite de peretele peşterii din cuarţ trandafiriu. Sau frate? Se cuvine să te porţi cu el la fel cum te-ai purta cu orice străin?
— Ai pus o întrebare pe seama căreia şi filosofii se ciondănesc, răspunsese Chiron. Pentru tine, el este mai însemnat, poate, însă şi străinul este prietenul şi fratele cuiva. Care viaţă este mai valoroasă, aşadar?
Atunci rămăseserăm tăcuţi. Aveam paisprezece ani, erau lucruri prea grele pentru noi. Şi acum, la douăzeci şi şapte de ani, tot prea grele ni se par.
Ahile este jumătate din sufletul meu, cum spun poeţii. Curând va fi mort şi n-o să mai rămână decât gloria lui. Glorie care îi este vlăstar, sinele său cel mai iubit. Se cuvine să-l mustru pentru asta? Pe Briseis am salvat-o. Nu pot să-i salvez pe toţi.
Acum ştiu ce i-aş răspunde lui Chiron. I-aş spune: „Nu există
răspuns. Pe oricine ai alege, ai greşi oricum”.
Mai târziu, seara, mă întorc în tabăra lui Agamemnon. Din mers, simt priviri aţintite asupră-mi, curioase şi compătimitoare. Se uită în urma mea, să vadă dacă vine şi Ahile. El nu vine.
Când i-am zis unde mă duc, parcă l-a învăluit iarăşi o umbră.
252
— Spune-i lui Briseis că-mi pare rău, a zis cu privirea plecată.
Nu i-am răspuns. Îi pare rău pentru că acum a găsit o cale mai bună de a se răzbuna? Una care să-l lovească nu doar pe Agamemnon, ci toată oastea lui nerecunoscătoare? Nu mă las în voia acestui gând. Îi pare rău. E de-ajuns.
— Intră, îmi spune ea cu un glas ciudat.
E înveşmântată într-o rochie cu fir de aur şi are la gât un colier din lapislazuli. Pe braţe are brăţări din argint gravat. Când se ridică, zornăie de parcă ar purta platoşă.
E stingherită, bag de seamă. Însă nu apucăm să schimbăm vreo vorbă, căci însuşi Agamemnon apare prin deschizătura strâmtă, în spatele meu.
— Vezi ce grijă am de ea? îmi zice. Toată tabăra va vedea cât de mult îl preţuiesc pe Ahile. Nu trebuie decât să-şi ceară scuze şi-l voi acoperi cu onorurile ce i se cuvin. Mare păcat că un bărbat atât de tânăr se ţine atât de mândru.
Îngâmfarea ce i se citeşte pe chip mă înfurie. Însă la ce mă puteam aştepta? Eu eram de vină. „Siguranţa ei în schimbul onoarei lui.”
— Ţie ţi se datorează totul, prea puternice rege, îi spun.
— Zi-i lui Ahile, urmează Agamemnon. Zi-i ce frumos mă port cu ea. Poţi să vii oricând s-o vezi.
Îmi zâmbeşte hâd, apoi rămâne locului şi ne priveşte. Nici nu-i trece prin cap să plece.
Mă întorc spre Briseis. Am învăţat câteva cuvinte din limba ei şi le folosesc.
— Eşti bine într-adevăr?
— Da, îmi răspunde în graiul cântat din Anatolia. Cât va dura?
— Nu ştiu, îi zic.
Chiar nu ştiu. De câtă căldură are nevoie fierul ca să se-nmoaie destul ca să se poată îndoi? Mă înclin şi o sărut blând pe obraz.
— Voi trece iar curând, spun în greacă.
Briseis încuviinţează din cap.
Agamemnon nu mă scapă din ochi în timp ce mă îndepărtez.
— Ce ţi-a zis? îl aud că o-ntreabă.
— S-a minunat ce rochie frumoasă port, o aud că răspunde.
253
