Sunt din Anatolia, aliaţi vechi ai Troiei. Tare ne mai miraserăm că
încă nu se alăturaseră războiului. Însă acum, de parcă însuşi Zeus îi chemase, sosesc.
— Cine-i acela? întreabă Ahile arătând căpetenia mătăhăloasă.
— Sarpedon. Un fiu al lui Zeus.
Soarele îi luceşte pe umerii asudaţi de călătoria lungă. Are pielea auriu-închis.
Porţile se deschid şi troienii năvălesc afară, să-şi întâmpine aliaţii.
Hector şi Sarpedon îşi strâng mâinile, apoi îşi conduc oştile pe câmp.
Armele licienilor sunt ciudate: lănci cu dinţi ca de fierăstrău şi un soi de cârlige uriaşe, care sfâşie carnea. Toată ziua le auzim strigătele de luptă şi copitele tropotitoare ale cavaleriei. În cortul lui Machaon sosesc fără încetare răniţi.
Foinix merge la sfatul de seară, fiind singurul din tabăra noastră
care nu căzuse în dizgraţie. Când se întoarce, se uită tăios la Ahile.
— Idomeneu e rănit şi licienii au străpuns flancul stâng. Sarpedon şi Hector ne vor strivi.
Ahile nici nu-i bagă de seamă nemulţumirea. Se întoarce triumfător spre mine.
— Ai auzit?
— Am auzit, răspund eu.
Trece o zi, apoi alta. Zvonurile ne năpădesc ca muştele, poveşti despre cum oastea troiană înaintează tot mai mult, dârză şi de neoprit în lipsa lui Ahile. Se ţin sfaturi gălăgioase, în care regii noştri discută strategii disperate: atacuri de noapte, iscoade, ambuscade.
Apoi iarăşi despre cum Hector face prăpăd în bătălie, ca un foc de pădure, şi cum în fiecare zi mor tot mai mulţi oşteni. Iar într-un sfârşit, oşteni fugind speriaţi ca să ne dea de veste că armatele au trebuit să se retragă şi mulţi regi sunt răniţi.
Ahile întoarce zvonurile pe toate părţile.
— Nu mai e mult, spune el.
Rugurile funerare ard toată noaptea, mânjind lumina lunii cu
257
fumul lor unsuros. Încerc să nu mă gândesc că toţi sunt oameni pe care-i cunosc. Pe care i-am cunoscut.
Când ei sosesc, Ahile cântă la liră. Sunt trei – Foinix în frunte, apoi Odiseu şi Aiax.
Eu mă aflu lângă Ahile, când ei ajung; Automedon stă ceva mai încolo, tăind carne pentru cină. Ahile cântă cu capul ridicat, glas limpede şi melodios. Îmi îndrept spatele şi-mi iau mâna de pe piciorul lui, unde-o ţinusem.
Cei trei vin lângă noi şi se opresc de cealaltă parte a focului, aşteptând ca Ahile să termine de cântat. Atunci el pune jos lira şi se ridică.
— Bine-aţi venit. Sper că rămâneţi la cină?
Le strânge călduros mâinile, zâmbindu-le, deşi ei sunt rigizi.
Ştiu de ce-au venit.
— Trebuie să mă ocup de masă, mormăi eu.
În vreme ce mă îndepărtez, simt pe spinare privirea lui Odiseu.
Bucăţile de miel picură şi sfârâie pe grătar, deasupra cărbunilor. Îi urmăresc prin norii de fum, cum stau în jurul focului de parc-ar fi prieteni. Nu aud ce vorbesc, însă Ahile tot mai zâmbeşte, netulburat de aerul lor sumbru, de parcă nici nu l-ar observa. Apoi mă cheamă şi nu mai pot trage de timp. Aduc ascultător talerele şi mă aşez lângă el.
Ahile sporovăieşte uşuratic despre bătălii şi coifuri. În vreme ce vorbeşte, îi serveşte cu mâncare, o gazdă grijulie, umple fiecăruia de două ori farfuria, iar lui Aiax, de trei ori. Ei mănâncă şi-l lasă să
turuie. Când termină, se şterg la gură şi pun talerele într-o parte. Toţi par să ştie că a venit timpul. Fireşte că Odiseu începe să vorbească.
Începe să înşire una şi alta, vorbe pe care ni le aruncă într-o doară, pe rând. Un întreg pomelnic. Doisprezece cai iuţi, şapte trepiede de bronz, şapte fete frumoase, zece bare de aur, douăzeci de cazane şi multe altele – blide, pocale, platoşe şi, cel mai de preţ lucru pe care ni-l oferă: întoarcerea lui Briseis. Zâmbeşte şi-şi întinde mâinile cu o ridicare nevinovată din umeri pe care i-o ştiu din Skiros, de la Aulis şi acum de la Troia.
Urmează alt pomelnic, aproape cât primul de lung: un şir de ahei morţi, care nu se mai sfârşeşte. Ahile îşi încleştează falca, în vreme ce
258
Odiseu tot scoate tăbliţe înţesate de semne. Aiax îşi priveşte mâinile julite de aşchiile scuturilor şi lăncilor.
Apoi Odiseu ne dă de ştire ceva ce nu ştiam; ne spune că troienii au ajuns la mai puţin de o mie de paşi de palisada noastră, făcându-şi tabără pe şesul proaspăt cucerit, pe care nu am fost în stare să-l recâştigăm până la lăsarea serii. Dorim dovezi? Pesemne că focurile lor de veghe se văd de pe colina de lângă tabăra noastră. Vor ataca în zori.
Se lasă o tăcere lungă, apoi Ahile grăieşte.
— Nu, spune el, nevrând să ştie de comori şi de vinovăţie.
